Criminalul

În anul 1913 expediţia noastră înainta vertiginos în Bulgaria pustie10. Ajunsesem pe malul Iskerului. Soldaţii, arşi de soare, se scăldau setoşi, cu strigăte sălbatice, în apa rece şi cristalină a râului.

Unii din ei, dându-se afund, apăreau la suprafaţă lucioşi, negri, rotunzi ca nişte câini-de-mare cu gurile garnite de raci, pe care-i ţineau meşteşugit între dinţi. Trupuri goale, bronzate, impudice, mişunau pe maluri printre rufe murdare, petecite, ce se uscau întinse la soare.

Deodată, un zvon absurd, desprins nimeni nu ştia de unde, vesti duşmanul. Cât te-ai freca la ochi, coada coloanei ce abătea greoaie din şosea se desfăşură nebună, fără ordin, şi într-o învălmăşeală neînchipuită, pe o sprânceană de deal, de unde porniră toţi să tragă la disperare, în văzduh, fără ţintă. Bulgarii! Era strigătul care circula cu iuţeala fulgerului printre unităţi. Un locotenent de artilerie, de bună seamă rezervist, sclipitor în haine groase, galopa nebuneşte pe drumul mare fluturând chipiul, răcnind cât îl lua gura: „În baterie, în baterie!”

Un comandant dezbrăcat, neştiind ce să hotărască, sărea şanţul şoselei înainte şi înapoi, fără să bage de seamă soldatul evreu ce se pitulase în el şi peste care sărise de mai multe ori. Ceva mai departe, la pădure, într-o poiană, lângă trăsura de ambulanţă deshămată, un medic grăsuliu, cu ochii spălăciţi, ciupit de vărsat, muştruluia un soldat. Palme bine cumpănite, date cu tact şi din greu, întăreau fiecare întrebare. Soldatul, roş ca o sfeclă, se clătina fără fereală, ca un turn, gata să cadă, prins la timp de doctor, care, înşfăcându-l de bluză, îl aducea din nou la lungimea braţului.

— Poc!) Unde-i castravetele, mă?

— Trăiţi, don căpitan.

— Pac!) Ce-ai făcut castravetele, mă?

— Trăiţi.

— Poc!) Scoate castravetele!

— Pac!) Să scoţi castravetele, că te ia dracul!

— Trăiţi.

— Poc!) Scoate castravetele, că te omor!

Palmele, aplicate când cu dreapta, când cu stânga, se lipeau bine pe obrajii soldatului ud de năduşeală şi pocneau repetate de ecou ca nişte cartuşe oarbe.

— Poc!) Unde-i castravetele, mă?

— Nu ştiu, trăiţi, don căpitan.

— Pac!) Minţi! Scoate castravetele!

— Iertaţi-mă, trăiţi, don căpitan.

— Nu, tâlharule! (Poc!) Unde-i castravetele?

— L-am mâncat, trăiţi, don căpitan, mărturisi ruşinat păcătosul, stând în poziţie, cu cizmele scâlciate, cu capul gol sub cerul nemărginit.

— Pac!) La ce l-ai mâncat, mă?

— Am greşit, trăiţi, don căpitan!

— Poc!) La ce ai greşit, mă?

— Lăsaţi-mă, trăiţi, don căpitan!

— Nu, tâlharule! (Pac!) Cum ai îndrăznit să mănânci castravetele?

— Nu mai fac, trăiţi, don căpitan.

— Lasă-l, doctore, n-ai milă? Dă-l dracului de castravete, noi am venit aici să ne odihnim. Îi strigă cineva nevăzut din pădure.

— Dumneata, te poftesc să nu te amesteci. Fiecare cu principiile lui. Să mai pofteşti la castravete. Îl invită doctorul lovindu-l pentru ultima oară ostenit, fără vlagă.

Spre seară, la popotă, într-o discuţie aprinsă, ofiţerii se căzneau să afle motivul panicii. Părerile erau împărţite. Un lucru doar se stabilise sigur: niciunul din cei prezenţi nu desfăşurase. La un cap de masă, doctorul, cu chipiul ce-i juca pe ceafă, mânca fără castraveţi o friptură în sânge, întinsă ca ţara visată de bulgari.

— Numai eu cunosc motivul panicii, strigă cineva, provocând un moment de linişte.

— Ştiu. Am auzit, vrei să zici că din cauza rogojinilor ce se scuturau la fabrica de caşcaval.

— Aş, mai tare! Doctorul opera un soldat în pădure. Ecoul palmelor sale a fost luat drept focuri de patrulă inamică.

— Hai s. replică doctorul, ridicându-se de la masă, şi ieşi legănându-se ca un muşchetar, fără să poată ascunde complect un sentiment de mândrie.