II.

Ovid Zamfirescu, alintat de părinţii care l-au căpătat târziu după căsătorie, a ieşit din clasa III-a de liceu cu părul lins şi hotărât să nu facă nimic. Până ce i s-a dres glasul şi a început să se radă, se ocupa ziua cu traforajul şi noaptea cetea până târziu pe Contele de Monte Cristo, sau pe Contesa cerşetoare, romane adunate din foiletoane şi cusute cu îngrijire în dosare voluminoase. A doua zi abia era gata la ora dejunului. Se prezenta curat, palid, cu ochii verzi, cu mâinile lungi şi albe şi se aşeza la masă în faţa bătrânilor, care-l sorbeau din ochi, amărâţi că-şi pierde vremea. Nu îndrăznea însă niciunul să-i zică ceva, fiindcă crescuse repede şi lung ca o cucută.

Şi aşa, uşor plăcut, pe nesimţite, ferit de curente şi de blestemăţii, Coca se pomeni într-o bună dimineaţă în faţa comisiei de recrutare. În ciuda certificatelor medicale şi a lacrimilor coanei Raluca, medicul recrutor – n-a vrut să ţină seamă nici de recomandaţiile prefectului – l-a găsit bun pentru serviciu, fără a-l repartiza măcar la vreo armă specială, cum s-ar fi cuvenit unui fecior de familie. „Noroc, spunea ea la orice ocazie, că musiu Ionescu – colonelul din Huşi, care comanda regimentul Cocuţei – era un om tare cumsecade, manierat şi binecrescut”, aşa că tânărul soldat îşi făcea armata mai mult în casă.

Într-o zi, pe un sfârşit de toamnă, urcând încet, greoi, spre cazarmă, colonelul Ionescu porunci cum intră în cancelarie, fără a se aşeza la birou: „Să vie caporalul Zamfirescu!”

Peste puţin, Zamfirescu se strecură cu sfială pe uşa deschisă şi rosti, înecându-se, formula sacramentală: „Să trăiţi, domnule colonel!”

Dar colonelul, întors cu spatele, fluiera, bătând în geam cu degetele-i scurte şi groase, un marş plin de avânt războinic: „Hiu, hiu, hiu. Ratata plam!”

Timpul de aşteptare nu e calculat în regulament. El e însă precis hotărât de disciplină şi corespunde momentului când încep a tremura genunchii. După o aşteptare astfel socotită, Ovid Zamfirescu, ajuns caporal în virtutea inerţiei care guvernează oştirea, tuşi sfios: „Hâm.”

— Cine-i? Întrebă colonelul fără a se întoarce, fluierând din ce în ce mai victorios.

— Eu.

— Care eu?

— Zamfirescu.

— Aaa, dumneata eşti, tinere? Stai, şezi, ia loc. Cum o duci?

— Bine, mersi.

— Mâncare ai bună?

— Tare bună.

— Mănânci la cazarmă?

— Pe mine m-a abonat mamaia la birt.

— Altfel cum mergi?

— Mersi, bine.

— Am auzit că vrei să te duci la Iaşi.

— Dacă-mi dai mata voie.

— Când te-ntorci?

— Când vrei mata.

— Cu ocazia asta îţi dau şi un butoiaş să-l duci la soră-mea.

— Cu plăcere.

— Să nu te uiţi că-i mare.

— Nu face nimic.

— De dus e uşor, că-i deşert. Chestia e cum îl aducem înapoi. Că eu aşa m-am înţeles cu soră-mea, să-i dau un vas gol, şi ea să-mi trimită unul plin, înţelegi?

— Da.

— Care va să zică, te duci la Iaşi, laşi butoiul gol acolo şi-l aduci pe cel plin. Pricepi?

— Da.

— Azi ce e. luni? Sâmbătă cred că te întorci?

— Da.

— Aşa. Bun. Du-te!

— Să trăiţi!

— Apropo, am uitat, ea poate o să ceară parale, că e o prefăcută şi o zgârcită! Cunoşti pe soră-mea?

— Nu.

— Sigur că are să ceară parale, baba şi-n cazul ăsta nu ştiu, să luăm ori să nu mai luăm?

— Luaţi, domnule colonel.

— Vorba e, ai s-o convingi tu să ţi-l dea fără parale? Parcă văd că te duci degeaba. Şi decât să te întorci fără vin, mai bine nu te mai duce.

— Nu, domnule colonel, mă duc.

— Dacă ţii cu orice preţ şi crezi că ai s-o poţi convinge.

— Şi dacă n-oi putea, parcă tataia.

— Doamne, îi reteză vorba colonelul, fă-mă să văd şi minunea asta! De când eşti caporal?

— Din mai.

— Vezi de te sileşte. La toamnă trebuie neapărat să fii sergent. Mama ce face?

— E bine, mersi.

— Zi-i complimente. Va să zică, ne-am înţeles, aşa rămâne?

— Da.

— Bon voyage! La revedere!

— Să trăiţi! Bonjour!