III

— Să trăiţi, don plotoner, a fugit purcelu lu don colonel.

— Unde a fugit?

— Eu ştiu, pesemne azi-noapte.

— Şi nu e de loc?

— Când m-am dus dimineaţa să fac curăţenie, să-l spăl, să-i dau mâncare, cum aţi spus dumneavoastră, nu era neam!

— Nu l-ai închis bine şi ţi-a scăpat, tâlharule!

— L-am închis, zău l-am închis.

— Nu l-ai închis.

— L-am închis, don plotoner, ştie şi soldaţii.

— Nu l-ai închis, că dacă-l închideai, nu fugea.

— O fi avut pe undeva vreo gaură.

— Treaba ta, nu vreau să ştiu nimic! S-aduci purcelul de unde ştii. Să-l pui la loc, că te omoară don colonel!

Colonelul căpătase purcelul în ajun şi-l recomandase plutonierului, de faţă fiind şi maiorul ajutor.

— Vezi, mă, să-l creşti.

— Da, să trăiţi!

— Să-l îngraşi bine, c-o să mănânci şi tu din el.

— Da, să trăiţi.

— Ăsta creşte repede, se face mare, opina admirativ maiorul ajutor. Luaţi treizeci. Ce zic eu, şaizeci. Şi mai mult. Puteţi lua o sută kilograme de untură. Să-l hrăneşti bine, domnule, că mâncare avem berechet, slavă Domnului!

— Nu prea mănâncă, trăiţi, don maior, când e singur.

— Nu se poate. Să mănânce, trebuie să mănânce. Să mănânci, prostule, să creştem, să ne facem mari.

Amintindu-şi scena, plutonierul, înfipt o clipă locului, se scărpină în cap, mobiliză o echipă de sfinţi şi, scuipând lung, se-ndreptă cu capelul pe ceafă, necăjit, îngrijorat, spre bucătărie, gândindu-se otrăvit la cele întâmplate, când, deodată, rămase încremenit, ciulind urechile.

— Huo! Ţine-l! Nu-l lăsa, mă, nu-l lăsa! Strigau grăjdarii îndemnându-se, înjurând, chiuind, aruncând cu furcile după un porc măricel, care, ostenit, se propti stupid, cu spume la gură, şi se lăsă prins, ţipând asurzitor.

— L-aţi prins? Întrebă alergând plutonierul.

— Da, don plotoner, mă tem că e a lui don colonel.

— Nu e ăla.

— Ala era mai mic o ţâră.

— Ala era mai negru, don plotoner.

— Taci, mă, aţi fost voi de faţă când l-a fătat mă-sa? Băgaţi-l în coteţ! Să-l iei la spălat, Văcariule, să-l freci cu peria şi de-l scapi înc-o dată, mai bine să dezertezi.

— Ce-ţi face purcelul? Întrebă mai târziu colonelul, apropiindu-se de grajd, însoţit de ajutor.

— Creşte, să trăiţi, don colonel.

— Mănâncă?

— Mănâncă, e ceva de speriat.

— Taaci! Mă, da parcă nu e ăsta?

— Ăsta e, don colonel.

— Parcă era negru.

— Nu, don colonel, era murdar, puteţi întreba soldatul. Am pus de l-a spălat cu peria. Ce a ieşit dintr-însul.

— Parcă era mai mic.

— Tot aşa era, vi s-a părut dumneavoastră, unde şedea culcat. Îl ştie şi don maior.

— Ăsta e, afirmă maiorul. Nu v-am spus eu? Aţi avut noroc. Ăştia cresc teribil.