Mâna de fier

Ofiţerii, abia întorşi de la câmp, intrară pe nerăsuflate şi plini de praf în cabinetul comandantului, venit de o săptămână în regiment. Se rânduiră tăcuţi în semicerc centrat de colonelul, care, alb de mânie, sta răzimat de birou, cu braţele încrucişate.

Reputaţia regimentului nu era faimoasă. Păcatele sale trecuseră de mult marginea judeţului, hotărând în cele din urmă ministerul să se alarmeze şi să trimeată un om cu mână de fier. Regimentele de frontieră sunt, în compunerea armatei, unităţi de exil. Ofiţerii care o fac de oaie, care se încurcă cu socoteli sau cu nevasta şefului sunt pohod na. Folticeni, Tulcea sau Calafat. Datorită acestui sistem, jumătate din ofiţerii adunaţi astăzi în faţa colonelului veniseră pe cale disciplinară în regiment. Înţelegeţi acum necesitatea acestei mâini de fier, care, acţionată de un cap de lemn, era într-adevăr grozavă. La prima vedere, persoana turtită a comandantului, care răsărea chel, cârn şi apoplectic, ar fi stârnit desigur râsul celor de faţă dacă această glumă a naturii n-ar fi fost pusă sub suzeranitatea unor sprâncene negre, stufoase, enorme, care adăposteau un ochi fulgerător, căci celalt era fix.

În cabinetul cu ferestrele închise domnea o căldură înăbuşitoare. Ofiţerii, cei mai graşi, cu bluzele ude, stăteau neclintiţi. Din când în când, o tuse timidă, un suspin avortat trezea ecouri, întărind o linişte ce părea seculară. Mai la o parte, dator vândut, maiorul ajutor aţipise cu ochii căscaţi, beat de respect conţinut, ca o găină hipnotizată de o linie albă, trasă dinaintea ei.

— Domnilor, v-am adunat.

Dar fu întrerupt numaidecât. Cuvântul îi expiră pe buze ca avântul la marginea prăpastiei. În cabinet domni o clipă de ger polar. Toate privirile se îndreptară cu compătimire asupra nefericitului întârziat.

— Domnule colonel, am onoarea a mă prezenta, căpitanul Popescu Constantin.

— Aa, dumneata eşti căpitanul Popescu Constantin? Întrebă, şuierând de mânie, colonelul.

— Eu.

— Dumneata eşti?!

— Eu sunt.

— Va să zică dumneata eşti căpitanul Popescu Constantin! Izbucni colonelul, cu glasul chemării din urmă.

— Daţi-mi voie.

— Nimic.

— Faceţi.

— Nici o vorbă!

— Dumneavoastră credeţi.

— Taci! Cum ai avut curajul să te prezinţi în faţa mea?!

— Dar daţi-mi voie.

— Taci!

— Vă rog.

— Nimic!

— Lăsaţi-mă şi pe mine…

— Nimic! Te-mbeţi.

— Domnule colonel.

— Cazi pe sub mese.

— Domnule colonel.

— Şi mai porţi medalie, hai?! Douăzeci şi cinci de ani de beţie credincioasă! Scoate medalia, neruşinatule!

— Domnule colonel.

— Scoate-o!

— Domnule colonel.

— Scoate-o!

— O scot, dar daţi-mi voie.

— Acuma ieşi!

— Domnule colonel.

— Ieşi! Marş! N-am nevoie de beţivi în regiment!

— Da nu-s eu Popescu, domle.

— Nu e el Popescu, domnule colonel, îngână dulceag ajutorul.

— Cum spui, maiorule, că nu-i Popescu?

— Sunt Popescu.

— E Popescu, domnule colonel, aveţi dreptate dumneavoastră, dar sunt doi Popeşti în regiment. Cel care bea e Popescu N. Constantin.

— Ăla e-n spital.

— Eu sunt Popescu A. Constantin.

— Va să zică nu eşti dumneata Popescu ăla?

— Nu, domnule colonel, eu sunt Popescu A. Constantin, mă ştie domnul maior. Nu beau, cărţi nu joc, de fumat, nu fumez.

— Nu te mai lăuda, nu e nici o pricopseală! Să-l ţii din scurt, maiorule. Ofiţerul trebuie să ştie toate.