Cum nasc dramele

— Hee! Uite-te şi uită-mă! Când ai venit ghenerale?

— Acuşica.

— Cu trenu?

— Cu trenu.

— Păi ce tren e ăla?

— De şase treizeci.

— Nu se poate!

— Cum nu se poate? Ce vorbă e aia?

— Nu se poate, domle!

— Asta-mi place! Cum să nu se poată, dac-am venit cu el.

— Cum, frate, e un tren care vine la şase treizeci?

— Ce? Nu ştiai? Pleacă din Focşani la unu, la trei, trei şi ceva e la Buzău, şi la şase treizeci soseşte în Bucureşti. Azi am avut întârziere.

— I-auzi, domle, ce ticăloşie! Să scoale bieţii oameni din somn, să vie la gară. Vara ca vara, mai treacă-meargă; da ia gândeşte-te dumneata iarna, pe gerul ăla. Mare mizerie! Şi zi, n-ai dormit de loc, ghenerale.

— Sunt mort de oboseală şi n-am găsit nici cameră. Toate hotelurile sunt pline.

— Vin' la mine, ghenerale.

— Dacă nu te deranjez. Bravo, îţi mulţumesc. Tocmai mă gândeam: zic, ce dracu-i fac?! Ce-ţi face cucoana? Atunci mă duc la gară, să-mi iau bagajul. Unde stai?

— Parfumului, 9 bis.

— Nouă bis. îţi mulţumesc. Mă duc la gară, nu mergi cu mine? Luăm o birjă.

— Mă duc să-i spun nevestii; la revedere. Să vezi ce bine o să-i pară!

— Atunci, la revedere. Parfumului, 9.

— Parfumului, 9, la revedere!

Conu Alecu, om ca de cincizeci de ani, nici înalt, nici scund, nici gras, nici slab, dar bun peste fire, o luă pe jos singur şi foarte încurcat. Plătea scump plăcerea naivă de a semnala trecătorilor intimitatea lui cu gheneralul. Niciodată nu i s-a părut că locuieşte atât de aproape de centru. Nevastă-sa era femeie rea. Mică, slabă, neagră, dar mult mai tânără decât el, îl mânca de viu. Bietul om, pentru a avea linişte, pleca din casă cum se lumina de ziuă, căci furia nevestii se manifesta o dată cu zorile, şi de la o bucată de vreme; dimineaţa mai ales, era nesuferită.

„Să te ţii gură pe ea acum. Îşi zicea conu Alecu. La urma urmei, se-ncuraja el, căutându-şi drepturile, ce, n-am voie să primesc un prieten?! Ea cum îşi cheamă toate rudele? Hrănesc o casă întreagă de neamuri şi nu zic nimic. La urma urmei, sunt stăpân. Slavă Domnului, n-a avut nici cămaşă.”

Dar tot curajul adunat în drum plesni, risipindu-se ca o băşică de săpun, când conu Alecu se trezi în faţa nevestii, ce răsărea legată la cap dintr-un morman de perne şi saltele, scoase pe scaune la soare.

— Scuturi?

— Ce mi-ai venit de pe acum?

— Vine Popescu.

— Care Popescu?

— Gheneralul.

— Ce gineral?

— Gheneralul Popescu.

— Unde vine? Îl întrebă femeia, învineţindu-se de mânie, temându-se să priceapă:

— La noi.

— Va să zică nu-ţi ajunge că hoinăreşti toată ziua şi nu te interesezi de nimic. Ai început să cari de pe stradă toţi golanii!

— Nu vorbi aşa, e gheneral.

— Şi ce dacă e gineral.

— Cum ce dacă e gheneral?

— Crezi că mă sperii? E un dobitoc!

— Popescu, frate?

— Popeşti pe toate cărările.

— Gheneralul Popescu?!

— E plină lumea de ginerali.

— Pardon, e gheneral şi gheneral.

— Tot gineral le zice.

— Atunci nu cunoşti pe gheneralu Popescu.

— Nici n-am nevoie să-l cunosc! Să nu mi-l aduci, că-i închid uşa în nas!

— Dragă, acuşica iartă-mă. E târziu, nu se poate.

— Ai înţeles?

— Nu mai putem.

— Ai auzit?

— Vine omu. Ce dracu. E gheneral.

— Să se ducă la cazarmă. Ce fel de gineral dacă nu e în stare să-şi plătească oţelu?

— Mă rog ţie, o singură noapte. N-a găsit omul. Mâine pleacă. Pe dormeză, în salon. Uite, vino-ncoace, ici, lângă. Ce mănuşi sunt astea?

— Cum ce mănuşi? Mănuşile tale.

— Mă. Mă. Mănuşile mele?!

— Ce ţi-e, omule, ai înnebunit?

— Am avut eu mănuşi de piele?

— Adă-le-ncoace, mă rog, dacă uiţi de la mână pân' la gură.

— Da jurnalul?

— Ce, n-am voie să citesc jurnale?

— Franţuzeşti?

— Le-am luat de la mama.

— Şi tabachera asta tot de la mă-ta ai luat-o?

— Alecule, da ce-ţi este?

— Ce-mi este? Să faci patul gheneralului în salon. Mă-nţelegi? Izbucni conu Alecu cu voce tunătoare, învârtind bastonul. Nu merg mai departe, da să te ferească Dumnezeu să calci strâmb, că-ţi moi şalele! D-aia mă scoţi din casă cu noaptea-n cap! Las', că-ţi arăt eu ţie! Mişcă-te şi vezi de masă!

Şi conu Alecu rămase triumfător, înfipt în mormanul de perne şi saltele, ca pe ruinele unei cetăţi. Luase frânele guvernului, dar nu era mândru de loc.