De sărbători

— Dumneata ce vrei?

— Am şi cu o cerere.

— Nu se mai primeşte nimic. S-a isprăvit.

— Vă rog, fiţi bun. Sunt văduvă, am venit şi ieri şi alaltăieri. E o săptămână de când bat drumurile. Am lăsat copiii singuri, stau tocmai pe Raion.

— Nu se poate, cucoană, e ora unu. S-a terminat! E Paştele, madam. Suntem şi noi oameni, trebuie să ne spovedim, să ne grijim. Dumneata ai luat miel? Eu n-am luat. Hai, închideţi, domnilor, nu se mai primeşte nici o hârtie. S-a isprăvit. Eu am plecat. Sărbători fericite şi la mulţi ani.

Şi strângând pe rând mâna colegilor săi, Jean Vălimărescu, şef de birou principal, îşi luă pălăria din cui, o scutură cu două sfârle delicate şi ieşi uşurel, lăsând orice grijă în urma lui.

— Plecăm? Îl întrebă nevasta cum îl văzu intrând pe uşă.

— Fireşte.

— Astă-seară?

— Sigur, frate! N-am vorbit aşa?

— Atunci cum facem?

— Uite cum am aranjat, zise soţul turnând untdelemn peste o porţie de linte cuvioasă, cu usturoi. După ce-om mânca, tu rămâi să faci bagajele, îmi iei şi mie ce-mi trebuie.

— Halatul să ţi-l iau?

— Sigur că da. Ce manie ai să mă întrerupi totdeauna când vorbesc. Nici nu mai ştiu unde eram.

— Nu te supăra, totdeauna te superi când te întreb, pe urmă, dacă uit ceva, cade vina pe mine.

— Bine, bine, ai dreptate. Ce spuneam?

— Să fac bagajele.

— Aşa. Şi până când regulezi, eu mă duc în oraş, mă tund, mă bărbieresc, îmi cumpăr o cravată.

— Ia şi o cutie cu bomboane.

— Pentru cine? La Paşti nu se dau.

— Pentru copiii sori-ti.

— Fugi, frate, nu mai umbla. Cadouri?

— Măcar câte un ou de ciocolată.

— Le duc mai bine câte un ou de lemn. Plăcerea copiilor e să spargă ouăle. Cumpăr şi biletele din oraş, ca să nu facem coadă.

— Când vii să mă iei?

— La câte pleacă trenul?

— La 11.30 mi se pare. Aşa am plecat şi la Crăciun.

— Atunci eu rămân în oraş, mă mai învârtesc încoace, încolo, şi la opt fix viu să te iau.

— Nu e prea devreme? Să n-aşteptăm prea mult. Adoarme copilu-n gară.

— Taci tu din gură, ştiu eu ce fac! Are să fie o aglomeraţie. Nu ştii ce-am păţit la Crăciun? Te instalezi comod, iau nişte mezeluri şi-i tragem o mâncare şi un pui de somn pe întunerec. Biletele la noi, nici o grijă. O să privim liniştiţi cum se omoară lumea când o trage trenul la peron.

— Atunci aşa rămâne.

— Ne-am înţeles.

— Ne-am înţeles. La revedere! Nu uita papucii.

— Nu uit nimic. Ia şi un săpun. ai să ţii minte?

— Dacă n-oi uita. la revedere!

— La revedere! Caută şi nu te-ncurca.

Pe la ceasurile opt şi ceva, Jean Vălimărescu înainta spre triaj pe urmele unui hamal, suflând din greu, luptându-se cu umbrela împotriva unui vânt năprasnic, ce răscolea ploaia îngheţată şi o arunca în obraz. După el abia se ţinea, înfoiată de mânie, Vaticuţa Vălimărescu, cu mâinile rupte de goblezanul ce purta în braţe şi cu care se împiedica în ţesătura de linii, gata să cadă la fiecare pas.

— Mă mai plimbi mult? Eu îţi las copilul şi mă-ntorc acasă.

— Uite c-ajungem.

— Când, frate? E un ceas de când mă porţi cu vorba. M-am făcut ca dracul! Am pierdut şi ghete, şi palton, şi tot.

— Nu mai avem mult.

— Moare copilu.

— Uite c-am ajuns.

Ajunseră într-adevăr în faţa unui şir de vagoane scufundate în întunerec. Scoţând din buzunar o lampă electrică, Vălimărescu o plimbă cu precauţiune de-a lungul trenului, citi indicaţiunile fără grabă, prevăzător, ca omul care ştie ce face, şi, închizând în fine umbrela, zise cu autoritatea triumfătorului:

— Urcaţi-vă, madam!

În vagon aprinse o lumânare, o lipi de tăblia ridicată lângă fereastră, împrăştie boiereşte bagajele în reţea şi, întorcându-se către nevastă-sa, îi zise, frecându-şi mâinile:

— Puneţi masa, vă rog!

Mâncară, şi mâncară bine: burtican, parizen, lebenvuş, şi la urmă, gogoman. Băură vin din sticla pe care Vălimărescu se scoborî s-o umple cu apă, apoi se întinseră satisfăcuţi pe canapele.

— Eşti mulţumită, cucoană?

— Sunt mulţumită.

— Vin' de mă pupă!

— Fugi, că ne vede cineva.

— Nu ne vede nimeni.

Şi se pupară. Copilul adormise. Presimţirile nu l-au înşelat pe Vălimărescu. Trenul a fost luat cu asalt. Mulţimea de soldaţi ce plecau în concediu şi prostimea împestriţată, neştiutoare, ce se uscase aşteptând, alerga pe chei, năvălea în vagoane, unii după alţii, greşeau, se rătăceau, se întorceau nesocotiţi să lupte împotriva puhoiului nestăvilit ce le ştergea urmele. Copii, înjurături, geamantane, pălării de cucoane se amestecau în vaietul sălbatic al mulţimii ieşită din minţi.

Cei care apucaseră loc priveau acum cu satisfacţie egoistă, răguşeau strigând cu ochii injectaţi că nu mai e loc pentru nimeni. Un bătrân, care-şi pierduse un galoş, fu călcat în picioare, încercând, nenorocitul, să-l caute. Dezordinea culmină într-o panică catastrofală când doi hamali se iviră strigând arţăgoşi: „La o parte!” împingând un cărucior supraîncărcat cu lăzi în echilibru nestabil, ce ameninţau această lume deznădăjduită. Porunci aspre, contradictorii, porneau de la autorităţi improvizate:

— Daţi-vă jos!

— Urcaţi-vă sus!

Încetul cu încetul, valurile acestei mări de capete se liniştiră. Miracolul se săvârşise: mulţimea încăpuse în vagoane. Cei de pe scări pătrunseră pe săli, cei de pe tampoane le ocupară locul. Trenul porni în fine încet, încet de tot, dezlipindu-se parcă cu regret de peron, în strigătele soldaţilor dornici de libertate, iar puhoiul de amici veniţi să ajute rudelor călătoare se scurgea liniştit şi el, uşurat parcă de o sarcină grea, îndreptându-se spre ieşire.

Călătorii se priviră câtva timp cu bănuială, neîndrăznind să se mişte de pe poziţiile cucerite cu preţul vieţii. Apoi, pe nesimţite, părăsiră aerul de duşmănie ce le încrunta privirea, feţele se îmblânziră, şi cei care erau gata să se omoare începură să se iscodească cu schimbul de politeţă, aruncând toate pietrele în capul direcţiunii Căilor Ferate.

— Ce ticăloşie!

— Să pună vagoane, domle!

— Vagoane sunt destule, dar nu vor să pună.

— Era mai bine sub nemţi.

— Eu i-aş împuşca, pe onoarea mea!

— Nu se pricep, domnule, zise Vălimărescu. Eu aş face trenurile pe clase: un tren numai de clasa a III-a. A treia, gata? Dă-i drumul! Şi-ai scăpat de prostime. Ce-mi vii dumneata mie cu clasa a treia la accelerate?!

— Îmi daţi voie să pun pălăria pe geamantanul dumneavoastră?

— Da. Vă rog, poftim.

— Mersi. Mergeţi departe?

— La Calafat. Şi dumneavoastră tot acolo?

— Nu, eu mai încoace. Mă dau jos la Piteşti. Îmi daţi voie să fumez o ţigară?

— Fumează, domnule. La drum nu se mai caută. Sunt bucuroasă c-am găsit loc.

— Eu găsesc loc totdeauna.

— Cum procedaţi?

— Am mijloacele mele. Dacă ştii să te învârteşti.

— Pentru control, biletele!

Vălimărescu întinse cel dintâi biletele, pe care le ţinea în mână de la plecare.

— Biletele dumneavoastră nu sunt valabile.

— Cum?

— Dumneavoastră aveţi bilete pentru personal.

— Ce?

— Trebuia să plecaţi cu 127. O jumătate de oră mai târziu. Nu face nimic, vă daţi jos la Chitila şi aşteptaţi personalul.

— Aşa crezi dumneata? Ei, comedia dracului!

— Nu puteţi merge cu simplonul, biletele nu sunt valabile.

— Cum să nu fie valabile?! Ce, eu le-am plătit cu nuci?

— Vă daţi jos la Chitila.

— Asta s-o spui lui mutu!

— Eu aşa vă spun, să vă daţi jos, să vorbiţi cu şeful de gară.

— Da nu pot să plătesc diferenţa?

— Nu ştiu. Nu se primeşte în tren. Vorbiţi cu şeful de gară.

Vălimărescu scăpase ca prin minune de un atac de apoplexie. Tâmplele îi zvâcneau ca guşa unei şopârle în pericol şi nu îndrăznea să se uite la nevastă-sa.

— Să nu vă daţi jos. Din moment ce aţi plătit biletele.

— Nu e aşa? Mă rog, eu am cerut două bilete. Mi-a spus cât costă şi am plătit. De unde să ştiu eu trenurile dumnealor!

— Trebuia să specificaţi ce vreţi.

— Pardon. El trebuia să mă-ntrebe: simplon sau personal?

— Lasă, domnule, ai dreptate. Sunt de o neglijenţă.

— Eu nu mă mişc d-aici.

— Să nu vă mişcaţi.

— Mai bine omoară-mă decât să ne dăm jos din tren, izbucni în fine coana Vatica, închipuindu-se din nou cu bagajele în ploaie, cu copilul adormit în braţe, prinsă în mulţimea orbită de furia plecării.

— Aţi luat bilete? Îl întrebă conductorul târziu, după plecarea trenului din Chitila.

— N-am luat şi nici nu iau.

— Atunci vă daţi jos la Titu. Altfel chem comisarul gării şi o să fie mai rău. Uite c-am şi ajuns. Poftiţi la domnul şef.

Lucrurile se aranjară. Vălimărescu, silit de autoritatea poliţienească, scoase alt rând de bilete şi, întorcându-se turbat de mânie în cabinetul comisarului, aruncă două bilete pe birou şi zise surâzând amar:

— Vi le fac cadou. Să le păstraţi ca amintire de la Jean Vălimărescu, şef principal al Ministerului Pescăriilor.

— La Titu cine s-a urcat?

— Poftim biletele. Vezi dacă-ţi plac. Dacă nu, iau altele, nu face nimic.

— Aţi scos bilete?

— Dumneata eşti chior?

— Domnule, nu mă insulta. Fii la locul dumitale, c-apoi ştii. Astea sunt biletele de personal.

Procesul celor întâmplate se desfăşură în mintea lui Vălimărescu fulgerător.

— Mă rog, aveţi bilete?

— Am, răspunse şeful principal cu liniştea nebunului ce pregăteşte crima.

— Să le vedem.

— Cere-le comisarului.

— I-ascultă, domnule, vrei să-ţi baţi joc de mine?

— Nu mă crezi? Le-am dăruit comisarului. Da nu te supăra, îţi dau şi dumitale. Cumpăr altele.

— Jane! Strigă Vatica, cu inima tăiată de presimţiri rele.

— Ce-i, cocoană? E Paşti, nu mă cunoşti? Damblaua mea. Unii dau ghete, eu dăruiesc bilete. Am de dat cuiva vreo socoteală?!

La Găeşti, Vălimărescu a cumpărat bilete noi.

— Astea-ţi plac? Întrebă el era ochii aprinşi pe conductor.

Conductorul îi perforă biletele fără să-i răspundă şi anunţă liniştit:

— La Piatra-Olt vă daţi jos. Treceţi în alte clase. Vagonul rămâne pentru Sibiu.

— Ce?

— Se poate?

— Asta-i porcărie!

— Să telegrafiem la palat!

În mijlocul protestărilor generale, Jean Valimarescu, şef principal în Ministerul Pescăriilor, oferea tuturor bilete.

Înnebunise.