Moş Belea

Moş Belea, colonel, scurt, rotund, cu ochii albaştri, sfârşea în mizerie o carieră laborioasă, după ce strălucise cândva în capul unui batalion de vânători, stârnind admiraţia lumii, ieşită în stradă, la poartă, pe la ferestre, să asculte corniştii, care numai la vânători sunau pe atunci în două tonuri. Nevasta lui, nepoata unui om de vază, îl adusese, hai-hai, cu vizite, cu rugăminţi, cu stăruinţi, până-n pragul generăliei, peste care nu putu să treacă. Protectorul murise. În zadar s-a căznit colonelul: nici trecerea Pasului Şipca, conferenţă publică, tradusă din ruseşte şi învăţată pe de rost cu trudă, nici corul bisericesc pe patru voci, la care îngâna şi el, nici chiar punerea baionetii în şaisprezece mişcări, executată la inspecţie în faţa regelui, nu-i ajutau. Era mutat de colo până colo. La început încercă să protesteze; n-avu curajul să-şi dea demisia, dar se puse în disponibilitate. Văzând însă că-i scapă din mână toate avantajele situaţiei sale şi că fetele umblau pe jos, renunţă la concediu după un an de odihnă silnică. Vânturat din nou de la un regiment la altul, fu trimis în cele din urmă în faţa unei comisiuni medicale. Doctorii se înduioşară. Îl găsiră în unanimitate apt să-şi îndeplinească în linişte la o margine de ţară maximul anilor de pensie, în interesul celor patru demoazele, care nu puteau face nimic, aşteptându-şi fiecare norocul, după cum lămurise cu lacrămi colonelul.

Venise la noul său regiment hotărât să nu s-amestece, să nu iasă nicăieri, să nu vadă pe nimeni, şi se instală cu toată familia la club, pentru că nu găsise locuinţă convenabilă, iar nicidecum din sărăcie, după cum pretindeau doamnele din partea locului, întărâtate că nu le făcuse vizitele de rigoare şi geloase pe apartamentul ce privea cu ochiuri mari de geamuri în largul Dunării albastre. Dar colonelul, care-n ciuda duşmanilor rămăsese încă verde, nu putea sta în casă, atât din deprinderea de a fi mereu pe câmp, cât şi din pricina nevestii. Coana Florica, comunistă înaintată îl punea la treburi puţin compatibile cu gradul de general, după care alergase şi suferise atâta vreme din îndemnul ei. Şi el le împlinea supus, resemnat – să fie linişte în casă – fără entuziasm şi mai ales fără nici o competenţă, căutând, ca şcolarul repetent, să se facă folositor pentru a i se iertă căderea de care se credea răspunzător.

În toată mahalaua mirosea a afumat când domnişoarele erau duse la crochet, iar coniţa alăpta în casă pe ultimul născut la cincizeci de ani, cicălind ordonanţa, care ceruia, târându-se pe genunchi, antreul întins ca un iarmaroc.

„Nici o cratiţă nu eşti în stare să păzeşti!” îi striga coana Florica, sărind de la locul ei, necăjită că nu s-a făcut general, smucindu-i lingura din mână, certându-l cu voce îngroşată de mamă cu dragoste miloasă, sfântă, neputincioasă, de copil schilod. Dar el nu se potrivea femeii, şi, dând din umeri, ieşea blajin pe poartă, mărturisindu-şi păcatul: „Am greşit, am greşit. Ce să-i fac?”

Purta de regulă un costum de turist, salvând prestigiul ţinutei cu un chipiu purtat la o parte, ce inspira respect prin vârsta lui înaintată, mărturisită fără înconjur de câteva galoane şterse. Când putea să se strecoare nevăzut, colonelul pleca călărind căzăceşte un cal bălan, cu şaua veche, cu frâu turcesc încărcat de catarămi şi paftale galbene, cu canaf şi pană lungă, care-i servea de cravaşă şi cu care ogoia calul fără a-l scoate din pas. Şi aşa o lua liniştit, pe malul Dunării, respirând larg, privind fără judecată, încântat de toate, stând bucuros de vorbă cu oricine, povestind cui se nimerea necazurile sale.

„Ce au voit, aia le-am făcut. În cazarmă purtam soldaţii mei aşa. Ştii, ca omul la casa lui. Dar când îi scoteam la inspecţie ori la paradă. Mă rog, hainele noi, dacă nu le purtasem de loc. Odată, ţiu minte, eram concentraţi în tabără la Galaţi, pe 902, şi vine generalul. Ista. Cum îl cheamă. Nu-l ştii dumneata. Un om şi jumătate! Nu s-aştepta nimeni. Şi cum îţi spun, unde s-a dus, n-a găsit bine, ce-a văzut, nu i-a plăcut. Când a venit la mine, cazanele – spre norocul meu, se nimerise tocmai ciorba de peşte – fierbeau la rând, acoperite frumuşel, bucătarii aveau şorţuri şi veste albe, că le făcusem uniforme din cearşafuri reformate, cu scufe, frumos, ca la palat. Putinele de borş acoperite, hârdaiele cu apă aşezate sub umbrar, de-ţi era mai mare dragul să bei o cană cu apă, prinsă cu lănţişorul. Ştii, ca să n-o fure, că ţăranu-i ţăran, ce ştie el. Seara, la popotă, generalul le-a dat peste nas şi mi-a mulţumit numai mie, dar ce folos. Toţi s-au făcut generali, şi eu am rămas cu laudele.

Eu ca eu, încheie el cu amărăciune, nu ţineam atât. Nevasta. Nevasta, ea e foarte sceptică.

Călărind aşa distrat, într-o bună zi, calul, spicuind cu zgomot de zăbale ramurile ce-i aţineau calea, o luă pe o potecă întortocheată şi-l scoase deodată pe câmpul de instrucţie. Neputând rezista ispitei şi calului care se frământa, cu coada în sus, înviorat probabil şi el de aceleaşi amintiri, se pomeni aşezat în galop mic, şăgalnic, la locul lui atât de cunoscut, în capul regimentului. Stimulat de zelul bătrânului său tovarăş, colonelul trase sabia şi electrizat de privirile soldaţilor, comandă cu voce tunătoare:

— Reghiment, la stânga-n bătaie. Marş!

Soldaţii nu mişcară.

— S-a modificat, îi şopti maiorul, absolvent al şcolii de război, alipindu-se de el călare.

— Hem, hem. La loc comanda, ordonă colonelul, depărtându-se niţel pentru a-şi lua timp de gândire, apoi ogoindu-şi calul cu pana căpăstrului, se întoarse şi răcni prelung, înălţat în scări, bulbucat, cu sabia ameninţătoare: Reghiment, în coloană de atac!

— S-a modificat.

— Hem, hem. Mă, tu, ăla de colo, să nu mai mişti câte zile ăi avea. La loc comanda! Hotărî el niţel mai năduşit după această naivă diversiune. Apoi, dezorientat, ameţit şi roş la faţă, comandă emoţionat, cu voce nesigură, tremurătoare: Reghiment, formaţi careu! Şi într-un simulacru de galop, punctat de semnele de bătrâneţe ale dobitocului, se îndreptă, urmărit de maior şi de un freamăt de veselie, spre o moviliţă de unde ar fi putut, ca orice şef, supraveghea mai bine manevra.

Dar trupa nu mişcase.

— S-a modificat şi asta?

— Da, domnule colonel.

— Cum, frate, toate le-aţi modificat?

— Dacă s-a modificat regulamentul.

— Aşa? Bun! Foarte bine. Dacă s-a modificat, dacă le-aţi modificat pe toate, fără să ne întrebaţi şi pe noi, ăştia mai bătrânii, atunci eu plec. Rămâi dumneata, că eşti de şcoală nouă. Eu sunt o belea, nu mai am ce căuta printre dumneavoastră.

Şi reuşind să-şi urnească din loc calul, care aţipise cu ochii încreţiţi, cu buza lăsată, cu capul adânc plecat în soare, moş Belea, cum îi rămăsese numele, plecă mai îmbătrânit ca niciodată, încet, la pas, fără nici o grijă de lacrimile mari şi rare ce lunecau pe faţa lui chinuită de griji, de atâtea marşuri şi manevre.