Doi vulpoi

— Ţi-o spun hotărât, nu mai merge, trebuie să facem economie. Mai lasă plimbările. Vrei să mă ba gi în puşcărie?!

— Aşa? Bine! Mă duc la mama. M-am săturat de sărăcie. Ori vii să mă iei la curse, ori rămâi şi petrece singur. Nu trebuia să te însori dacă nu eşti în stare să ţii trenul unei femei.

— Fac ce pot; dacă vroiai tren, să-ţi fi dat mă-ta zestre!

— Vai ce mojicie! Mizerabilul! Doamne, cât sunt de nenorocită! Şi, izbucnind în plâns, se încuie în dormitor.

Căpitanul Vărgatu nu putea să vadă plângând nici chiar pe femeia lui. Învăluit în fum de ţigară, se plimba în papuci, cu mâinile în buzunar, îmbrăcat într-un flanel roş, îngăurit ca o bucată de şvaiţer. Apoi, oprindu-se în loc, se aplecă pe fereastră şi, făcând mâna pâlnie, strigă cu voce de manevră:

— Morăraşu!

— Ordinaţi! Răcni cineva, ars, din dosul unui grajd.

— Adu cizmele!

— Da, să trăiţi!

— Trap!

— Îndată!

— De-abia te urneşti, îi zise căpitanul cârpindu-l, în timp ce soldatul gâfâind împingea în talpa cizmei ce intra anevoie. Le udaşi, ce le făcuşi?

— Nu, să trăiţi!

— Fire-ai al dracului. Adu tunica, apoi, oprindu-se, şopti printre uşi: Miţule, eu mă duc, să văd, poate mă întâlnesc cu vreun prieten.

Dar nu primi nici un răspuns.

Afară, căpitanul, pătruns de o speranţă nelămurită, respirând greoi un aer pâclos de toamnă, o luă încet, inconştient, spre cazarmă. Astăzi mahalaua cazărmilor este în fierbere: toată lumea ştie că este botez mare la plutonierul-major Bucurel. Din zori, soldaţii cară de la cazarmă mese şi scaune, lămpi sau piramizi de pâine neagră, strânsă în duriţi de raniţă, în timp ce acasă unii taie un berbec atârnat de craca unui pom îngălbenit, iar doi ţigani în mantale jerpelite, cântă în surdină pe la poartă, din cobză şi din clanaret.

— Vin aduseşi, tu? Întrebă prietenoasă, cu voce slabă, madam Bucurel, oacheşă, frumuşică, dar palidă, ca după naştere.

— Aş. N-a vrut să-mi dea pe datorie!

— Nici ţuică?

— Nici.

— Ce ne facem?

— Tortul l-ai luat?

— Îl scoate mama.

— A măcelarului vine?

— Vine.

— Şi coana prioteasă?

— Şi. Să ai grijă de şifoane! Strigă ea încrezătoare după dânsul, care ieşise repede, îndreptându-se fără manta spre cazarmă.

— A venitără recruţii? Întrebă Bucurel din pragul companiei.

— Unii din ei au mai venit.

— Strângeţi-i în cameră!

Mânaţi de caporal, recruţii, sfioşi, călcând nesiguri, înaintau grămadă, aiuriţi, căutându-şi locul, întinşi de mânecă în toate părţile.

— Întoarceţi-i cu faţa la mine!

— Măă! Faţa la don plotonier!

După multă tropăială, un fluierat asurzitor făcu din recruţi statui de piatră.

— Să vie o masă şi un scaun din cancelarie!

— Trăiţi, don plutonier, masa şi scaunul, ştiţi dumneavoastră. Făcu un semn din cap furierul, arătând cu înţeles spre casa plutonierului.

— Bine! Ia un creion şi o bucată de hârtie. Apoi, adresându-se recruţilor: Ascultă aici la mine, camarade, că cu mine o să vă mâncaţi amarul doi ani de zile. Domnii ofiţeri sunt musafiri la companie. Eu te îmbrac, eu te hrănesc, eu îţi dau drumul în conced. Care te-oi purta bine, frumos, colea regulat, cum ştiu eu, toţi vă duceţi acasă da Crăciun. De unde nu, dracu v-a luat! Să vă păstraţi amuniţia în regulă, să nu vă lipsească pătura, că aici nu se fură, nici mantaua, ori cămaşa, ori izmenele. Nimic să nu vă lipsească. Ori dopul de la armă, ori altceva, că plăteşti ca popa şi te dau în judecată pentru pierdere de ifecte aparţinând statului. Aţi înţeles?

— Da.

— Este printre voi vreunul care fură?

— Nu!

— Ieşi, mă, înainte care ştii să furi.

— Ieşi, mă, n-auzi?!

— Care va să zică, nu fură nimeni? Bine! Ascultă aici la mine. În cazarmă nu se fură, da se poate întâmpla să lipsească. Pădure fără uscătură nu se poate. Că dacă pui cămaşa la uscat, n-o mai găseşti de nu stai lângă ea. Şi mantaua şi pătura ţi-o trage de pe tine dacă nu dormi ca iepurele. Eu ţi-o spun, ca să ştii să te fereşti. Şi banii ţi-i fură, care ţi i-a dat maică-ta să-ţi răcoreşti sufletul la istrucţie. Care ţi-o fura mantaua, să vii la mine, dar care ţi-o fura banii, n-am ce să-ţi fac. Că banu-i ban. Nu se cunoaşte, n-are matricul. Da eu fincă sunt, ca să zic, părintele vostru, care vrei, vă iau banii în păstrare, că la mine nu se fură, că nu sunt decât eu şi nevasta. Cine o să fure, nevasta?

— Nuu!

— Eu?

— Tţ, fac recruţii, clătinând din cap cu indignare.

— Mai e copilul. Ăla o să fie hoţ, da nu acu, mai târziu. Să mai crească, că e numai de şase zile, adăugă el şiret, pe când recruţii râd liniştit, cu gura până la urechi. Prin urmare, banii voştri sunt asiguraţi mai abitir ca la bancă. ca s-a mai văzut casieri fugind cu banii oamenilor, da eu n-o să dizertez cu banii voştri. Nu-i aşa?

— Aşa e!

— Prin urmare, la mine când îi avea nevoie, se găseşte. Bun înţeles, numai ăl de vrea. Ăl de nu vrea, treaba lui! De i-o fura, nu-i vina mea; eu mi-am făcut datoria. Păstraţi banii la voi, ori mi-i daţi mie?

— Îi dăm dumneavoastră!

— Ieşi, mă, înainte, care nu vrei să dai banii!

— Îi daţi toţi?

— Toţi!

— Să vină din flancul drept câte unul. Spune cât dai şi din ce comună eşti!

— Eu, trei franci, răcneşte recrutul aruncând gologanii în capelă.

— De unde eşti?

— Tomite din Oprişor, judeţul Mehedinţi.

— Din satul ăla de hoţi? Acolo cică nu se duce nimeni de bătrâneţe, mor toţi copii în puşcărie.

Recruţii chicotesc de râs şi trec la rând, înveseliţi de glumele majurului.

— Eu, cinci lei, de la Cuşmir, Mehedinţi.

— De unde se uită porcii pe fereastră?

— Drepţi! Răsună un glas pe neaşteptate dinspre uşă.

Camera amuţi, şi Bucurel înlemni cu capela plină de monedă pestriţă, în faţa căpitanului Vărgatu.

— Ce faci aici? Întrebă plin de severitate căpitanul, cu un deget prins între nasturii tunicii.

— Trăiţi, don căpitan, cu recruţii.

— Ce-i cu ei, ce bani sunt ăştia?

— Ca să nu-i fure noaptea când dorm. S-a strâns şi la celelalte compănii.

— Foarte bine. Urmează.

Operaţia continuă repede într-o tăcere mormântală.

— Eu, din Perişor, zece lei. Judeţul Dolj.

— Eu, Păcătosu, Ţigănaşi. Şaizeci de bani.

— Bine ţi-a zis Păcătosu, încearcă să glumească căpitanul, dar nu îndrăzni să râdă nimeni.

— Cât s-a adunat? Întreabă el la sfârşit.

Sub ochii săi, plutonierul şi furierul făceau fişicuri de gologani, băncuţe şi lei, pe care căpitanul îi băgă pe nenumărate în buzunar.

— Cât ai spus că sunt?

— Două sute şaptezeci lei şi şaizeci de bani, zise, tâmpit, plutonierul.

— Şaizeci de bani ai lui Păcătosu, desigur. Naţi-i îndărăt, mă!

— Nu, trăiţi, domnule căpitan, lăsaţi-i la dumneavoastră. Mi-i daţi dumneavoastră când mi-o trebui.

— Aşa, băiete, când ţi-o trebui. Eu sunt tatăl vostru, eu vă port de grijă şi vă scot oameni de treabă. Să fiţi cuminţi, să ascultaţi de şefii voştri şi să nu vă furaţi, că aici nu se fură, şi să vă păziţi efectele, să nu le pierdeţi, că le plătiţi. Cine nu deschide ochii, deschide punga. Să nu te aud mâine, poimâine că-ţi lipseşte ceva. De s-o întâmpla, treaba ta, nu vreau să ştiu nimic. Să vă păziţi unii pe alţii. Dacă sunteţi hoţi, n-am ce să vă fac. Hai dă-le drumu-n curte!

Pătruns de o bucurie internă, căpitanul Vărgatu se-ndreptă liniştit, uşurat, spre uşă, urmat de Bucurel ca de un câine plouat.

— Trăiţi, don căpitan!

Dar căpitanul mergea fără s-audă.

— Trăiţi, don căpitan, repetă Bucurel, tuşind pentru a-şi drege glasul.

— Ai?

— Daţi-mi voie să vă spun ceva.

— Cântă!

— Eu, după cum ştiţi şi dumneavoastră, sunt însurat. Acu o săptămână mi-a făcut nevasta un băiat. Şi aşa eu acu n-am cu ce să-l botez.

— Păi ce făcuşi cu solda?

— Patruzeci şi cinci de lei. Ce să fac mai întâi?

— Patruzeci şi cinci de lei. Ce, e de colea?! Alţii trăiesc şi cu mai puţin.

— Am avut cheltuieli. Moaşă, doctorii.

— Ţine, să mi-i dai la soldă.

— Nu-mi ajunge, ce să fac cu un pol. dumneavoastră nu vă gândiţi?

— De, mă băiete, n-am ce-ţi face, şi plecă. Dar după câţiva paşi, întorcându-se, îi aruncă în obraz cu severitate: Nu trebuia să te însori dacă nu te simţeai în stare să duci trenul unei femei.