Oale sparte

Într-o după-amiază nesuferită de vară, colonelul, mustăcios şi cârn ca un calmuc, lucra în cabinetul său, cu storurile lăsate, descheiat la tunică, într-o linişte profundă.

O muscă zbura în salturi scurte, contura mâna scriitorului, i se plimba pe nas, îi mângâia chelia şi dispărea zglobie în umbra draperiilor grele de catifea măslinie.

În faţa comandantului aştepta ofiţerul cu aprovizionarea, odihnindu-şi când un picior, când altul, tuşind discret pentru a reaminti prezenţa lui colonelului, care, adâncit în lucru, scrie şi taie, taie şi scrie din nou, laborios, pe linii şi între linii, cu un scris greoi, indescifrabil.

— Buun! Am terminat, zise el în fine, ridicând capul. Mă rog, eu ţi l-am făcut, rămâne ca dumneata să-l pui în perete şi să ai ochii pe el. Asta e toată socoteala. Să nu ieşi din program. Ascultă-mă pe mine. Eu ca dumneata am fost, când vei ajunge şi dumneata ca mine, o să vezi ce-nseamnă să le ai toate regulate frumuşel, cu socoteală şi la timp. Şi dumneata dormi liniştit, şi trupa mănâncă bine. Ascultă colea:

PROGRAM DE MASĂ De la 7-14 iulie.

Luni, La prânz: borş cu orez; seara: borş cu cartoafe.

Marţi. La prânz: borş cu cartoafe; seara: borş cu orez. Observi variaţia, zise el privind pe ofiţer pe deasupra ochelarilor.

Miercuri. Zi de post. Fasole pe toată linia.

Joi.

— Trăiţi, don colonel, anunţă speriat plantonul. Domnul gheneral a venit peste şanţ ş-o intrat pe din dos la bucătărie. Nu i-a prins nimeni de veste! Termină soldatul minunându-se.

Încingându-se din mers cu sabia care-l bătea peste pulpe, colonelul alergă pe urma generalului.

— S-a dus înspre remizie, îl îndreptă un soldat încremenit locului.

— Ba la închisoare, afirmă un altul, trimiţându-l în partea opusă.

Dar norocului i se făcu milă de colonel şi-l puse pe neaşteptate în faţa generalului, cu care pătrunse deodată într-o cameră ocupată de trupă.

Pe atunci bântuia cu furie în armată o boală molipsitoare de ochi, care făcea ravagii în efectivele regimentelor. Comandamentele dăduseră ordine şi instrucţiuni, ordonând higiena cea mai severă pentru a stăvili epidemia. Generalul comandant al corpului de armată recomandase între altele batiste curate, pe care oamenii le purtau, cu ordine să nu le întrebuinţeze, pentru a le avea, ferească Dumnezeu gata pentru orice întâmplare, ca cea de azi bunăoară.

— Au? Întrebă din ochi colonelul pe comandantul companiei.

— Au! Răspunse francmasonic acesta, clipind imperceptibil.

Generalul se adresă la întâmplare primului om ce-i ieşi înainte.

— Da unde vii tu, băiatule?

După cum copiii scapă totdeauna pâinea cu partea unsă cu dulceaţă în ţărână, de regulă, la inspecţii, generalii nimeresc soldaţii cei proşti.

— De unde vii tu, băiatule? Repetă generalul.

— Trăiţi, don gheneral, venim de la tragere.

— Bine, băiatule, de la tragere. Şi care e datoria ta băiatule, când vii de la tragere?

— Noi când venim de la tragere avem de datorie. Când venim de la tragere. Să trăiţi, don gheneral, avem de datorie să ne curăţim armele, răspunse soldatul, înţelegând în fine semnele disperate ce-i făceau ofiţerii pe întrecute.

— Aşa, bine, băiatule! Ai tras tu astăzi cu puşca?

— Tras, să trăiţi, don gheneral!

— Cum e arma ta, băiatule? Nu te uita la domnii ofiţeri, uită-te la mine. Văd că ne înţelegem bine. Tu nu eşti prost; eşti băiat deştept. Cum e arma ta după tragere?

— Cum să fie?

— E curată sau murdară?

— E murdară, să trăiţi, don gheneral!

— Aşa, băiatule. Ei, o laşi tu aşa murdară?

— N-o lăsăm murdară. O curăţim, să trăiţi, don gheneral!

— Bine, băiatule! Acum ia curăţă şi tu arma ta, să te văd cum o cureţi.

Soldatul îşi luă puşca de pat şi, fără a sta pe gânduri, preocupat numai de ideea de a dovedi cum ştie el să-şi cureţe arma, nemaiavând nevoie de semnele ofiţerilor, scoase din buzunar batista nou-nouţă, spre marea satisfacţie a generalului şi spre disperarea corpului ofiţeresc, strâns pe grade la spatele lui.

— Aşa, băiatule. Şterge-o şi pe dinăuntru. Pe dinăuntru n-o ştergi tu?

— Ba o ştergem şi pe la mecanistru.

— Ei, destul, băiatule, opri generalul experienţa ce ameninţa să nu mai ia sfârşit. Acum şterge-te şi tu de năduşeală. Tu ai muncit, afară e cald, eşti năduşit, şterge-te pe la ochi, băiatule.

Soldatul, de bună-credinţă, amăgit de prietenia generalului, porni a-şi şterge faţa cu aceeaşi nădejde şi cu batista neagră de unsoare.

— Îţi place, colonele? Iată cum se execută ordinele mele.

Şi urcându-se în trăsura ce-l aştepta afară, dispăru fără a saluta pe nimeni.

— Eu n-am ce vă face. Dacă nu vreţi să ţineţi seama de ordinile reghimentului, o să vă notez şi eu în memoriu, zise încruntat colonelul şi ieşi amărât pe urmele generalului.

— Efectul iniţiativei! Intonă sarcastic, la rândul său, maiorul. Aveam toată încrederea. Credeam că am cu cine mă-nţelege.

— Domnule maior.

— Mă rog, domnule căpitan, nu te-am întrebat nimic. Ţi-am spus eu ceva? Constat. Consecinţele o să le vezi dumneata pe urmă.

— Bine, domnule sublocotenent, izbucni căpitanul, după plecarea maiorului. Ţi-am lăsat toată libertatea. Să faci ce vrei. Spune dumneata singur, ţi-am cerut eu socoteală când vii şi când pleci? Luat-ai vreo pedeapsă de la mine? Făcutu-ţi-am vreo observaţie? Mărturiseşte dumneata singur!

— Domnule căpitan, vă spun pe onoarea mea.

— Nimic. Nu voi s-aud nimic! Te rog, de mâine, să pofteşti regulat la serviciu, că te închid imediat. Scurt şi cuprinzător! Şi plecă necăjit, cu chipiul pe ceafă, trântind uşa în urma lui.

— Sergenţi sunteţi voi? Uite hal de gradaţi! Aşa v-am învăţat eu? Ei las', dacă aşa e vorba! Diseară toţi gradaţii la închisoare. Vă învăţ eu minte!

— Care eşti ăla care te-a întrebat domnul gheneral? Ieşi la linie! Strigă sergentul-major până a nu ieşi ofiţerul pe uşă. Dă-te-ncoa la mine, camarade. Candela şi mănăstirea.

Dar tăcerea de moarte ce domnea în cameră nu fu turburată de nimeni. Soldatul, presimţind ce-l aşteaptă, dezertase.