Dureri mărunte

Generalul X, fost multă vreme ataşat militar la Paris, luase de curând comanda unei divizii de Dunăre. Înalt, fin, cu ochi profunzi, cu păr cărunt, noul comandant cucerise pe toată lumea prin apucăturile sale distinse.

Era sufletul cozeriilor de salon, susţinând cu însufleţire, apărând pas cu pas, cu gesturi leneşe, blazate, teorii uşor paradoxale asupra amorului, artei literaturii, care distrau societatea dispunând-o la spirite fericite şi glume vesele. Nu se petrecea fără el. Era invitat pretutindeni. Văduvele – toate de război – îl urmăreau cu priviri incendiare, îl ispiteau cu râsuri scurte, provocatoare. În calea lui, duduile roşindu-se suspinau discret. Ştiindu-l neînsurat, de se auzea pân' la mansarde, în fine, cei necăsătoriţi făcuseră din el amicul casei. Apoi prietenii observară treptat că generalul, care lua masa la popotă şi locuia la comandament, se arăta din ce în ce mai rar, pierduse culorile şi bunele sale dispoziţiuni, se plimba descoperit, agitat, pe aleile lăturalnice, monologând cu gesturi ciudate, ce spintecau aerul ca nişte lovituri de sabie. Se zvonise chiar că în serviciu era acum de o violenţă extremă. Nu mai primea audienţe, brusca ofiţerii, repezea ordonanţele, nimeni nu ştia ce vrea, deşi se căzneau toţi să-l înţeleagă şi n-ar fi îndrăznit niciunul să-l contrazică.

— Cine a fost Cristos? Întrebă el pe un colonel, greu avansat în vechime, ce se prezentase în afaceri urgente de serviciu.

— Fiul.

— Nimănui. Un farsor!

— Adevărat, aici aveţi dreptate.

— Cel mai mare filosof, colonele. Mă-nţelegi?

— Foarte învăţat, asta-i adevărat.

— Lasă-mă. Lăsaţi-mă. Ia-ţi hârtiile! Răcni generalul trântind cu pumnul în masă, stropindu-se de cerneală, spre marea mirare a unei doamne, de o eleganţă sobră, de o frumuseţe netăgăduită, care apărută în cadrul uşii pe neaşteptate, îl întrebă blândă, îndurerată ca o madonă:

— Georges, scumpul meu. Ce ai?

— Emma. Tu? Tu, aici? O, ce fericire! Doamne; ce bine c-ai venit! Ia-mă. Nu mă lăsa!

— Dar ce ai tu? Te simţi bolnav? Continuă ea, apropiindu-se îngrijată, privindu-l cu pasiune.

— Nu, dragă. Sunt. Să fugim. Dacă mai stau, înnebunesc. Mă crezi?

— Dar ce ai, ce simţi, şi se porni sfioasă să plângă, lipindu-se de dânsul.

— Să fugim, îţi spun. De şase luni de zile de când comand divizia, nu mă contrazice nimeni.

— Vai, cât m-am speriat. Dar de ce te superi? Eu cred că trebuie să fie foarte comod! Exclamă ea liniştită, râzând cu ochii umezi.

— Comod? Bravo! Dar înţelegi tu ce înseamnă să ai zilnic a face cu resemnaţii care aştern sugativa şi aprobă orice enormitate? Ioane!

— Ordinaţi!

— Adu cufărul!

Şi hotărât de moarte, aruncă, grămădind la întâmplare în lada deschisă în mijlocul odăii, cărţi, haine şi bibelouri.

Peste câteva zile, prietenii aflară, din jurnale demisia generalului pe care toţi îl credeau ţicnit.