Soldaţii noştri

Se înserează. Un aer cald, parfumat de mirosul mugurilor treziţi de primăvară, umple sufletele de dorinţi nelămurite. Concert de clopote cucernice, dominate de glasul autoritar şi tacticos al uriaşului de la mitropolie vestesc Paştele, cerând îndurare pentru cei dezmoşteniţi.

Se fac ultimele târguieli, prăvăliile se închid în uruit de obloane grele, trecătorii se răresc, tramvaiele s-au oprit, o pace sfântă stăpâneşte o clipă Capitala.

La răscruciul mare de la podul de lângă Mihai Vodă, un pluton de soldaţi veniţi de departe, cu capele noi, cu mantale largi, cu bocancii prăfuiţi, strângând în mână lumânărele de oameni săraci, a rămas nehotărât în drum, neştiind încotro s-apuce:

— Care eşti, mă, din Bucureşti? Strigă înjurând caporalul care-l comandă.

— Ieşi, mă, înainte, care eşti din Bucureşti, n-auzi?

— Năstasă.

— Năstasă e dus la domnul căpitan.

— Altu, care mai eşti, mă, din Bucureşti?

— Eu, da nu-s din Bucureşti.

— Da de unde eşti?

— Eu sunt din Ilfov.

— Unde vine aia?

— Tot Bucureşti se cheamă, da vezi că.

— Păi nu eşti din Bucureşti?

— Ba sunt din Bucureşti.

— Păi de ce nu spuneai, mă camarade, că eşti din Bucureşti?

— Am spus, don căprar, da vezi, eu nu sunt din Bucureşti, eu sunt din comuna Săruleşti, judeţul Ilfov.

— Va să zică cunoşti stradele?

— Stradele le cunosc.

— Unde vine strada aia de o spunea don locotinent. Sta. Star.

— Stavrichi.

— Stăvăreanu.

— Străvescu.

Strigau oamenii pe întrecute, aşezându-se pe marginea trotuarului.

— Cum îi zicea, mă?

— Care stradă?

— Aia unde ne aşteaptă don sulocotinent la biserică.

— Păi eu ştiu cum îi zice. Dacă nu sunt din Bucureşti. Să fiu din Bucureşti, nu mi-ar fi frică. M-aş duce cu ochii închişi. la mine te duc unde vrei. Năstasă, ăla de la domnul căpitan, ăla ştie în Bucureşti.

— Ştie ăla?

— Ştie don căprar, ăla a fost precupeţ, te duce la poştic şi la marmizon.

— Da biserica o cunoşti, mă?

— Care, don căprar?

— Aia unde ne aşteaptă don sulocotinent.

— Biserica o cunosc.

— Păi du-ne, mă, la biserică!

— Păi în care stradă, don căprar? Să ştiu strada nu mi-ar mai trebui nimic. Te-aş duce taman acolo, că biserica o cunosc bine.

— Mă, care ştie cum i-a zis don sulocotinent la biserica?

(Un adormit dintre ei:)

— Care stradă, don căprar. Aia unde ne aşteaptă don sulocotinent la biserică?

— Aia, mă, aia.

— O fi aia de a însemnat-o cu plaivazu pe hârtia de la lumânarea mea.

— Ceara cui te-a închinat, aprinde o lumânare. Dă-te-ncoa la mine.

Oamenii strânşi în jurul caporalului, interesaţi să cunoască strada, ascultă cum caporalul silabiseşte cu mare greutate, la lumina unei lumânări, pe care o păzesc cu mâna să nu se stingă.

— S t, a, v, r, o, p, o, l, e, o, s.

— Strangopol! Strigă victorios caporalul. Ei acum ştii unde vine?

— Strangopol. Sfran. Ţţ, face soldatul clătinând din cap.

De altfel, nici nu mai era nevoie. Tunurile din jurul Capitalei vesteau învierea.

— Drepţi! Strigă caporalul. Aprinde-ţi lumânările! Şi cu capetele plecate ascultară mărturia învierii, cu gândul la biserica din satul lor.