În puterea nopţii, Alcaz, director la Ministerul Opiniei Publice, sări din pat şi porni scâncind prin odaie, clătinând din cap, ţinându-se de falcă, chinuit de o durere de măsea cu junghiuri ascuţite, ce se repetau cu o regularitate cronometrică.
Ostenit, se aşeză pe marginea patului şi, când să se creadă mai uşurat, sări ars şi plecă din nou la plimbare, dând cu pumnii în masă, în pereţi, în tot ce întâlnea în cale. Încercă toate lucrurile: se păli cu puiul de pernă încălzit la gura sobei, obloji măseaua cu usturoi pisat, împănă urechile cu vată şi, exasperat că durerea nu conteneşte, se hotărî eroic să ia o gură de apă rece, ca să amorţească nervii, aşa cum auzise din bătrâni. Fu străbătut însă de un junghi atât de ascuţit, încât năvăli afară, nebun de suferinţă.
Viscolea grozav. La poartă crescuse troian de zăpadă, în care scufundându-se, pierdu papucul şi constată neplăcut că e cu picioarele goale.
Se întoarse cuminţit şi – nu-i venea să creadă – fără dureri. Închise încet uşa, se dezbrăcă cu gesturi liniştite, mergând uşor ca în jurul unui mort ce odihneşte. Făcu lampa mică şi, ţinându-şi răsuflarea, se lungi în pat pe o coastă, cu precauţiuni de om rănit. Lăsă binişor capul pe pernă şi închise ochii într-un suspin de uşurare.
Dar după o clipă de iluzie, durerile porniră din nou, rare, slabe, ca venind de departe, apoi, întărindu-se treptat, începură să-l ciocănească fără răgaz, în tactul unui expres ce aleargă. Alcaz mări lumina, dete plapuma la o parte, îşi trase pantalonii, ghetele, îmbrăcă şoşonii, paltonul, îşi aşeză fularul în faţa oglinzii, cu gesturi ordonate, grave, de om ce-şi face testamentul, şi, îndesind căciula pe urechi, luă chibriturile în buzunar, stinse lumina şi plecă hotărât, ca la asalt.
În stradă ridică gulerul, şi, cu capul între umeri, cu mâinile în buzunar, înaintă prin zăpada care crescuse până la genunchi. Durerile îl părăsiseră. Nimic însă nu-l mai putea întoarce. Voia să se răzbune.
Scoborî în Izvor, trecu podul de la Mihai-vodă, o luă pe Lipscani, unde ştia un dentist din treacăt, şi, oprindu-se în faţa unei porţi masive, bătu câtăva vreme, din ce în ce mai tare.
— Cine-i?
— Domnul doctor e acasă?
— Eu sunt. Cine eşti dumneata?
— Îmi daţi voie, Alcaz, directorul.
— Vă necăjeşte măseaua? Poftiţi.
— Scuzaţi că vă deranjez la ora asta. Începu Alcaz intrând în cabinetul doctorului.
— Nu face nimic.
— Ba foarte mult, dar mi-am zis: medicii sunt ca nişte apostoli.
— Mă rog.
— În special dumneavoastră.
— Şedeţi în fotoliu.
— La mine un dentist merită mai mult decât un doctor. la ei toate merg pe ghiceală.
— Şedeţi, să vedem.
— Dumneavoastră luaţi omului cu mâna. Ia spune, doctore, doare rău, ce zici?
— De loc.
— Spui drept?
— Garantat.
— Doctore, să ştii că dacă mi-o scoţi bine, pe lângă dreptul dumitale, îţi trimit un curcan îndopat cu nuci, să mă pomeneşti, tocmai de la Piatra-Neamţ. De la mama.
— Mersi.
— Numai să ţi-l frigă bine şi să-i dai o linguriţă de rom înainte de a-l tăia.
— Asta n-am ştiut. Şedeţi.
— Vine de-l frăgezeşte. Îl face cum e spuma.
— N-aveţi nici o grijă, căscaţi gura.
— Ce ai în mână?
— Nimic.
— Arată să văd.
— Poftim. Rien dans les mains, rien dans les poches. Poate nici să nu fie nevoie.
— Crezi?
— Să vedem.
— Aşa ne amăgiţi dumneavoastră.
— De loc. N-aş avea nici un interes. O măsea întreţinută rentează mai mult decât una scoasă, şi toată lumea e mulţumită: clienţii rămân cu dinţii în gură, şi noi cu banii în buzunar.
— Bravo, doctore! Îmi place de dumneata că eşti băiat sincer. Se vede că eşti român verde.
— Sunt evreu, domnule.
— Nu face nimic. Eu îţi spun drept, nu că eşti dumneata de faţă. Evreii îmi sunt foarte dragi. Românul, domnule, nu este antisemit. Eu, cel puţin.
— Deschideţi gura mai mult. Asta vă doare?
— Aia. Aşa mi se pare. Eu ştiu?
— S-o ştergem cu puţină vată.
— Dacă crezi că trebuie s-o scoţi, scoate-o. Numai să nu mă doară, doctore, eu nu sunt ingrat. Poartă-te bine, şi ai să vezi ce client ai căpătat.
— N-aveţi să simţiţi nimic. Nu vă temeţi.
— Nu mi-e frică, dar nu-mi place să mă doară. Umblă binişor şi-ţi promit o balercuţă de vin roş să-l ţii pe unghie.
— Mersi. Vă doare?
— Ai scos-o?
— Deja? O, nu merge aşa repede. Trebuie anesteziat bine, să nu doară de loc.
— Aşa. Să nu mă doară de loc, dragă doctore, că am să te recomand la toată lumea. Sunt foarte cunoscut, să vezi ce clientelă îţi fac eu dumitale. Şi dacă ai copii, pot să le dau lecţii de franceză.
— Căscaţi gura, mai mult, fără frică. Nu vă temeţi.
— Ai.
— Clătiţi-vă.
— Glurulurulu. Ptiu! Gata?
— V-a durut?
— Glurulurulu. Ptiu! Puţin.
— Mai clătiţi-vă.
— Glurulurulu. Ptiu! Unde-i măseaua?
— Clătiţi-vă bine, daţi cu limba.
— Glurulurulu. Ptiu!
— Poftim şi corpul delictului. Vedeţi, era atacată la rădăcină.
— Hm! Nu era cine ştie ce lucru. Puteai să n-o scoţi. Unde mi-e căciula?
— În antreu.
— Bine zici. Poftim.
— Dumneavoastră vreţi să glumiţi, domnule?
— Ba nu glumesc de loc.
— Doi poli, la mijlocul nopţii?!
— Lacomi mai sunteţi! D-aia vă urăşte toată lumea, şi bine face. Nu vă mai săturaţi de bani. Cu cinci lei mi-o scotea orice bărbier.