Tocmeală

Plouase toată noaptea. Dimineaţa, satul de pe coastă, spălat, premenit, ieşea vesel din ceaţa ce trândăvea în pături rare, prin funduri de văi, pe acoperişuri, mai sus, în crâmpeie destrămate, aninate de pomii înmuguriţi vremelnic. Peste tot plutea un miros pătrunzător de arături întoarse, încălzite, fecundate de dragostea mirelui neobosit. Ţăranii treceau la arat silindu-se pe lângă boii ce veneau tăfălogi la vale, cu jugul în coarne, târând în urma lor plugurile oloage, prinse în coada carelor. Nevestele, ghemuite pe maldăre de strujeni, strângeau pe lângă ele copiii speriaţi, cu ochii strălucitori, golaşi, surprinşi de răcoarea dimineţii.

La curtea răzleţită de sat, lumea umbla după treburi.

O femeie cu fusta scurtă, desculţă, cu picioarele roşii, hrănea un popor de păsări lacome: raţe caraghioase, gâşte proaste ce stăteau de harţă, găini prinse de panică, ce se strecurau ţipând pe sub nasul curcanilor simandicoşi, ca nişte sultani din alte vremuri.

„Pui, mamă, pui, pui, pui, puui!”

În faţa grajdului, trei argaţi înhămau, certându-se, două gloabe neţesălate la o brişcă plină de noroi. Lângă pridvorul casei, la o distanţă respectuoasă, înţelenise umil, descoperit, nebăgat în seamă, un ţăran desculţ, cu părul încâlcit, cu faţa încreţită de suferinţi înecate în rachiuri tari. Boierul, om scund, cu ochii verzui, se pregătea să plece fără cravată, cu haina de praf, cu pălăria scorojită de soare.

— Iar ai venit? Îl întrebă el în fine, urcându-se greoi în trăsura strâmtă, înălţată pe arcuri.

— Iar, conaşule.

— La ce ai venit?

— Dă, conaşule.

— Nu ţi-am spus să nu mai vii?

— Ba mi-ai spus conaşule, dar ziceam că poate ne-om înţelege.

— Ce să ne-nţelegem. Laşi fata la curte. Asta-i înţelegerea.

— Eu n-o las? Dacă ea nu vrea să vină. Eu aş hi bucuros, păcatele mele.

— De ce nu vrea?

— Întreabă-mă şi mata. Zice că n-are cine să vadă de casă. Să hi trăit mă-sa.

— Da Smaranda ce treabă are?

— Îţi dau pe Smaranda, că, vorba matale, tot n-are nici o treabă.

— Nu vreau pe Smaranda, să-mi dai pe Domnica!

— Ţi-o dau, conaşule, numai să vină. Aud că vrea să se mărite.

— Cu cine?

— Cu alde Ghiţă Codău.

— Mărită-se sănătoasă! Da să ştii că nu-ţi primesc oile la suhat. Mână, mă!

— Dă, conaşule, cum vrei mata, da atunci îţi iau şi pe Toader.

— Cum? Ia opreşte, mă! La ce să iei pe Toader?

— N-are cine umbla cu oile.

— Da pân-acu cine ţi-a umblat cu oile?

— Mă mai duceam eu, mânca-le-ar lupu, da amu am îmbătrânit.

— Pe Toader nu ţi-l dau.

— Ei, să hii mata sănătos, că şi el e mulţămit, şi matale ţi-i drag de dânsul. Ştii una conaşule, iacă-ţi dau şi pe Domnica, să nu zici că sunt om rău, că eu la casa matale am crescut de când ai luat pe duduca, Dumnezeu s-o ierte. Dar să-mi primeşti oile la suhat, şi din brânză, una şi una.

— Ce să ţi le mai primesc. N-o să le dai de zestre? Când faceţi nunta?

— Ei, aşa vorbesc oamenii, nu ştii mata cum e lumea. Da eu n-o dau, că-i nicşoară. Vin', Domnică, de te-nţelege cu conaşul!

De după poartă se desprinse, înaintând cu mâinile sub pestelcă, o fată îndesată, bălaie, cu sânii mari, care se opri la jumătatea drumului potrivindu-şi şuviţela decolorate de soare sub tulpanul tras pe ochii înfundaţi şi negri.

— Vin' fă, n-auzi?

— Hai mai tare! Vin', de, că nu te mănâncă nimeni!

— Apropie-te. Aşa! Nu te teme. Vorbeşte cu conaşul, nu-ţi hie ruşine.

— Ţi-e frică de mine?

— Nu ni-i nică.

— Vrei să vii la curte?

— Dacă mă lasă tătuca.

— Da tu ce zici?

— Cum o zice tătuca.

— Ci-i dai mata pe lună?

— Opt lei, cum am plătit totdeauna.

— E puţin, conaşule, mai pune ceva.

— Nu mai pun nimic.

— Mai pune, mai pune, că e puţin, zău e puţin. E fată mare, nu te uita că e îndesată, aşa-i felul ei. Mă crezi mata, conaşule, amu de Paşti am dat opt lei numai pe ciuboţele.

— Iacă, nouă lei. Poftim, să nu mai ziceţi nimic.

— Ghini, conaşule, despre partea me. Ce zici, Domnico?

— Eu ştiu?

— Dacă mai ai ceva, spune. Conaşul e aici. Să nu hie vorbă pe urmă.

— N-am nică.

— Spune hotărât, vii?

— Oi vini.

— Vine, conaşule.

— Aşa rămâne, şi dacă îi fi cuminte şi-i asculta.

— Da sara mă duc acasă?

— Proasto, o alintă râzând boierul, cum ai să te duci acasă?!

— Atunci, zise fata privind în pământ nătângă, scormonind cu piciorul o pietricică, ni-i mai da mata şi o vacă.