Nenea Guţă

Deunăzi, mă întâlneşte aşteptând tramvaiul, nenea Guţă, delegat al mahalalei noastre şi pensionar. Încolo, un om masiv, fălcos, cu fruntea mică, braţe lungi, cu picioare noduroase de om primitiv.

— Ce faci, neiculiţă?

— Aşa, amestecat.

— Aştepţi tramvaiul?

— Da.

— Mergi spre casă?

— Păi s-a făcut ora mesii, da văd că întârzie.

— Hai pe jos.

— Asta nu.

— Până când o veni tramvaiul!

— Trebuie să vie.

— O să vină plin. Ascultă-mă pe mine, hai s-o luăm pe jos. Mai vorbim cutare, una alta, nu ştiu ce.

— Să mergem, da rupem ghetele şi-s scumpe foc.

— E guvernul slab, domle, n-avem oameni. Nu vezi dumneata ce batjocură. Cucoanele cu tocurile de o şchioapă şi carâmbii până la genunchi.

— Risipă de material.

— Lasă materialul, e timpul, domle, care e mai mult ca materialul. Ce? S-a calculat că-n ghetele dumnealor intră o zi de lucru mai mult ca-ntr-ale noastre.

— Tot ce se poate.

— Să moară cin'te minte. Un lucrător are şaizeci de lei pe zi. Fă socoteala, că ştii carte, să vezi cât vine. Ce?

— Mult.

— Ei, ia să ai dumneata la cârmă nişte oameni de inimă, straşnici colea, cutare, cum ştiu eu. Ce?!

— N-ar fi rău.

— Te cred. Mai întâi s-ar ridica valuta.

— Parcă s-a mai ridicat.

— Ce face?! Îmi pare rău. Râd străinii de noi. ne freacă americanii ridichea şi cutare. Dumneavoastră nu vedeţi? E posibil să n-avem cu ce acoperi hârtia? Ba să mai avem şi infalaţiune monetară din cauza tezaurului, pentru că le-a trăsnit dumnealor în cap să-l ducă la Moscova11. Ei, ia să ai dumneata nişte oameni patrioţi şi cutare, care să-i întrebe: da cine v-a spus, măgarilor, să duceţi tezaurul la Moscova? Cea mai mare dobitocie, îl puteam ascunde în munţi, la mânăstire, cum făceau boierii noştri şi cutare, când veneau tătarii pe timpul lui Mihai Viteazul. Ştii unde l-aş fi ascuns eu, domle?

— Unde?

— Vrei să spun?

— Spune.

— La Văcăreşti. Ce? Nici dracului nu i-ar fi dat în gând să caute tezaurul ţării în puşcărie, păzit de o companie de vânători îmbrăcată ca hoţii. Da dumneata crezi că l-au dus la Moscova?

— Aşa cred.

— L-au împărţit între ei, domle, mie îmi spui. Adică cum vine asta… Au avut dumnealor atâta bănet în mână şi l-au dat muscalilor. Ce? S-o creează ei, crede-o şi dumneata, eu rămân la părerea mea. Şi juvaericalele reginei, cutare sau alta, tot ei le-au luat. Le poartă nevestele în casă, domle, şi bine fac, aşa ne trebuie, că nu s-aleg miniştri oameni ca mine şi ca dumneata, care n-am lua un ban să ne pici cu ceară.

— Uite şi tramvaiul, bine că ne-a ajuns.

— Te-xa!

— Abonament! Răspunde hotărât nenea Guţă.

— Să-l vedem.

— Ce să vezi?

— Abunamentul.

— Ce, nu mă crezi? Am să te mint eu?

— Eşti abonat? Îl întreb eu după ce se mai depărtă taxatoarea.

— Aş. Ce-s prost. Şi astea tot cu banii noştri sunt făcute. Ce?