Metoda nouă

Plouă. Plouă mereu de câteva zile în şir. O ploaie ca prin sită, cu ropot mărunt şi neîntrerupt, cerne gânduri negre, din norii plumburii asupra paşnicului orăşel. Ochiuri de baltă se înfioară pretutindeni, pomii plâng frunzele pierdute, oamenii poartă în faţă idei criminale.

De-a lungul şoselei, în trap mic, un câine cu coada între picioare, pelerin neobosit, duce în spinare să răspândească în lume toată jălnicia iernii. În cazarma recruţii întorşi de la ceai, tremură înşiruiţi de-a lungul zidurilor, sugând cu patimă mucuri de ţigări răsucite în hârtie stacojie a pachetului de tutun.

Ofiţerii cu pelerine lucioase se ivesc încet, tăcuţi, intrând de-a dreptul în cancelarii, fără a observa pe copiii cuminţi ce se smeresc în drumul lor.

Apare şi colonelul, fără sabie, nebărbierit, cu o pelerină scurtă din cale-afară, fâlfâind în vânt ca un zmeu fără speteze. Curând apoi, un gornist din frunte sună prelung şi jalnic „adunarea ofiţerilor.”

— Ce nu ne lasă să ne vedem de treabă?

— Iar a visat rău astă-noapte.

— Asta-i curată bătaie de joc! Se jeluiesc între ei ofiţerii, posomorâţi, adunându-se în sala de conferinţe, în care colonelul părea că nu vede şi nu aude pe nimeni.

Searbăd, drept, cu mâinile în buzunare, cu picioarele crăcănate, privea cu priviri absente pe geam afară, cu spatele întors spre ofiţeri.

Deodată, venit ca din altă lume, întoarse şi făcând un gest cu mâna, zise:

— Ei, ia şedeţi domnilor! A venit toţi? (Brusc:) Demnilor! Vă rog intraţi în lege şi regulament!

Apoi, fluierând scurt, se trânti la pământ; stete o clipă, se ridică, fluieră din nou şi se pitulă lângă sobă, parodiind în toate aceste mişcări instrucţia de luptă a soldatului; în fine, mergând deşănţat şi cântând dorobănţeşte, se îndreptă spre ieşire.

— Iată, domnilor, cu ce vă pierdeţi vremea; aceasta este activitatea dumneavoastră. Citiţi, luminaţi-vă, puneţi-vă la curent cu civilizaţia, pentru Dumnezeu! În timp ce dumneavoastră vă bateţi de muscă, în alte armate se lucrează mereu, se descopăr noi metode de pregătire a recrutului. Am citit aseară, domnilor, o broşurică mică, subţire, câteva file. Dar câtă lumină în ele, câtă simplitate, câtă filosofie! În această cărţulie, un căpitan francez, Massacrier, arată cum se poate pregăti pentru război un soldat în cincisprezece zile. Ştiţi dumneavoastră cu ce începe el instrucţia? Cu ce nu vă dă în gând: cu tragerea, domnilor! În timp ce noi o pisăm mereu cu instrucţia pe loc. Nu vrem să ieşim din „paza veche”! Afirmă colonelul, fulgerându-ne cu privirea. Ei bine, domnilor, s-o rupem cu trecutul şi să intrăm pe calea judecăţii, a luminii, a adevărului. V-am adunat ca să facem împreună o şedinţă practică, urmând metoda chicheronianu a căpitanului Marcassier.

Şi ridicându-se de pe scaun, luă o puşcă din colţul camerei. Îi deschise mecanismul, îl închise la loc, se uită maşinal pe ţeava cu căutătura distrată a savantului care pândeşte mereu, cu gândul, secretele naturii:

— Căpitanul Masscarier duce pe recut la tragere a treia zi după sosirea lui în cazarmă. În prima zi îi explică mecanismul, a doua zi execută câteva şedinţe de tragere redusă şi a treia zi îi pune în mână cartuşul de război. Dar dumneavoastră veţi spune poate că nu se compară soldatul român cu. Ei bine, domnilor, tocmai aici stă meşteşugul căpitanului Macasse. „Eu încep, zice el, cu cel mai prost soldat din companie. Dacă el prinde ce-i spun, compania întreagă m-a înţeles.” Vezi ce bine s-a gândit, al dracului! Ia să facem şi noi o probă. Să încercăm, să vedem, n-am putea noi oare să furăm meşteşugul francezului? Dă-l dracului de Masachie, că n-o fi el mai deştept ca noi! Eu zic că se poate. Dumneavoastră ce credeţi? Se poate, ori nu se poate? Tăceţi. Nu vă dă mâna! N-aveţi încredere! Vă spun gogoşi?! Ei bine, o să iau eu asupra mea să duc peste trei zile un recrut la tragere de război. Daţi-mi pe cel mai prost soldat pe care-l aveţi în companie.

— Chemaţi pe Stamboală de la a şasea.

— Să vă dau pe Todiraşcu, de la mine.

— Mai bine pe Macofan de la a doua. Propun comandanţii de companie, disputându-şi gloria de a poseda pe cel mai nenorocit om din regiment.

— Mă rog, mă rog! Căpitanul Masacre prin soldat prost înţelege adică fără ştiinţă de carte; nu mi-aduceţi un tâmpit, pentru că atunci n-am făcut nimic.

— Lăsaţi, domnule colonel, că vă aduc eu unul de la mine, zise locotenentul Popescu.

Trecu puţin şi, pe uşa ce ofiţerul o ţinea deschisă, intră, după mai multe îndemnuri, un vlăjgan de soldat sfios, pierdut, cu privirea împrăştiată, suflând ca o locomotivă, cătând mereu spre ieşire, încremenit în mijlocul ofiţerilor.

— Cum te cheamă pe tine, băiete? Întreabă mieros colonelul.

— Ion, răsuflă recrutul cu ochii pe uşă.

— De unde eşti tu? Continuă el, întorcându-se triumfător la noi.

— De la Băileşti, mai avu curaj să îngăimeze recrutul.

— Buun! Ia şezi tu colea, lângă mine. Dă-te mai aproape. Mai. Şezi lejer pe scaun. Nu te teme. Suntem camarazi. Tu eşti camarad cu mine. Domnii ofiţeri, camarazi cu tine. Nu te emoţiona, băiete, încercă colonelul să-l liniştească, punând mâna pe el ca să-l îmbuneze. Ştii tu ce e asta, mă Ioane?

— Puşcă! Scapă ca din puşcă recrutul, uitându-se înfuriat, ca un lup încolţit.

— Vedeţi, domnilor?! Nu l-am învăţat eu. A spus singur. Metoda ehickeroniană: îl întrebi, îţi răspunde. Ai mai văzut tu puşcă, mă Ioane? Continuă pedagogic colonelul.

— Da, răspunse flăcăul înrourat de năduşală, din ce în ce mai neliniştit.

— Vedeţi, domnilor? El răspunde! Ehe! Franţuzul e hoţ, domnule. (către soldat:) semăna cu asta, băiete? Puşca pe care ai văzut-o tu la tine acasă seamănă. Nu te emoţiona, băiete. Nu te emoţiona, mă! Ce te emoţionezi aşa? Stai liniştit, că te ia dracu! Ce te tot zbaţi ca un crap? Seamănă puşca ta cu asta? Răspunde ce te întreb eu… Uită-te la mine, ce beleşti ochii pe geam? Semăna, ori nu semăna?

— Nu! Zise nenorocitul, trăgându-se spre uşă.

— Bun! Aşa, băiete; care va să zică, nu semăna. Dar acum ia să ne spui tu, pe unde se încarcă puşca ta de acasă şi pe unde se încarcă asta de o vezi? Ţine! Ia-o şi tu în mână. Insistă prietenos colonelul, încântat de metoda chicheroniană.

Sunt insecte mici care, simţind primejdia, se strâng, se fac moarte, şi orice le-ai face, nu mai dau semne de viaţă. Tot astfel, prostia este arma inofensivă cu care recrutul speră să se împotrivească tuturor teoriilor chicheroniene, îndreptate în contra lui.

Ion luă puşca, o suci, o învârti, se uită pieziş la ea, apoi zise îndobitocit:

— Păi. Eu nu am mai văzut puşcă.

— Cum n-ai văzut, mă ţopârlane, că adineaori spuseşi c-ai văzut?! Acum o întorci, hai?

— Dăă. Aşa am zis eu. Dar eu nu ştiu. Mă duc la cumpanie.

— Stai, mă! Unde pleci?! Şezi, băiete, nu te teme. Nu te emoţiona, mă!

— Mă duc la cumpanie, ce aveţi cu mine?

— Linişteşte-te, mă băiete. Ce zvâcneşti ca o şopârlă, nu te emoţiona, mă! N-auzi să nu te emoţionezi? Paştele şi grijania cui te-a închinat!

Şi cu câteva palme fulgerătoare, brazdă figura de ceară a voinicului băiat cu urmele unor mâini inconştiente.

Ajutat de piciorul colonelului, recrutul scăpă pe uşă şi nu mai apăru niciodată în mijlocul noilor săi camarazi.

Pentru cei rămaşi cu frunţile plecate, metoda lui Massacrier nu era nouă.