Un om dintr-o bucată

— În fine, domnilor, pun mare preţ pe rezultatul acestei inspecţii administrative a domnului general intendent, meritul va fi numai al dumneavoastră. Cariera mea e aproape de sfârşit; a dumneavoastră abia acum începe. Vă voi răsplăti şi eu după munca ce veţi depune. Şi, de! Dumneavoastră ştiţi că eu când scriu ceva unde trebuie, ori vă ridic unde n-aţi visat, ori îmbătrâniţi căpitani (Ridicând progresiv tonul:) Pe unde am fost, unitatea ce am comandat a ieşit totdeauna întâia. Am muncit, e drept, foarte mult, dar am ajuns acolo unde doream. (Patetic:) Vă rog, domnilor, să nu distrugeţi într-o zi munca unei vieţi întregi, să nu-mi pătaţi trecutul. Sunt foarte larg, foarte galant. Cereţi orice, vă dau tot, numai să ieşiţi bine. Domnul maior ajutor are ordin să vă pună la dispoziţie orice veţi cere. Vă las. Consultaţi-vă, sfătuiţi-vă, hotărâţi tot, prevedeţi tot, nimic să nu vă scape. Aţi controlat livretele şi foile matricole?

— La mine s-a controlat, zise căpitanul Romaşcanu, comandantul companiei a patra, urechea batalionului, ofiţerul de încredere al colonelului.

— Toţi, toţi trebuie să le controleze. Maior Toneanu, ia să vezi dumneata! Cu magaziile cum staţi?

— Eu stau foarte bine; am scuturat-o. Am numărat-o. Afirmă din nou favoritul.

— Toţi, toţi trebuie să stea bine! Maior Toneanu, ia să le inspectezi dumneata!

— N-avem naftalină, suflă timid unul.

— N-aveţi naftalină? Dă-le naftalină!

— Eu mă mir de dumneata, căpitan Văleanu, spui dumneata că n-ai naftalină, intervine maiorul. (Răstit şi răspicat:) Spune dumneata pe onoarea dumitale de militar şi om, nu v-am dat astă-iarnă câte cinci kilograme de fiecare companie? Ce-aţi făcut cu ea, că doar n-aţi fi mâncat-o?!

— S-a evaporat!

— Da? S-a evaporat? Bine, foarte bine! Dacă s-a evaporat şi dacă se evaporează toate, atunci evaporaţi-vă şi dumneavoastră, să ne evaporăm şi noi, şi să isprăvim comedia! La drogherie de ce nu se evaporează? Acolo nu se evaporează!

— Fii culant, maior Toneanu; dă-le tot, cumpără tot. Nu voi calicie la mine în batalion!

— Eu le dau, că nu le dau de la mine; dar să vedem de unde le plătim? Ştiţi că divizia n-a aprobat contul cu paiele!

— În fine, potriveşte dumneata lucrurile şi fă cum e mai bine, numai rezultatul să fie bun. La revedere, Tonene! La revedere, domnilor! Apropo, solda trupei s-a plătit?

— Nu s-a plătit.

— Cum, maior Toneanu? Întreabă colonelul, cu braţele încrucişate, cu un calm înfricoşător. Solda trupei ne-plă-ti-tă?!

— Fireşte, de ce vă miraţi? N-aţi dat dumneavoastră ordin s-achităm furnizorii cu mandatul trupei, că ne şedeau toată ziua pe cap?

— Eu?! Eu ţi-am dat dumitale ordin să.

— Ce, aţi uitat?

— Eu?! Ţi-am dat dumitale. Fugi, maiorule, îmi pare rău.

— Domnule colonel, aduceţi-vă aminte. Când se ţinea măcelarul după dumneavoastră. la grajd. De zicea că nu ne mai dă carne.

— Nu-mi aduc aminte să fi dat astfel de ordin. (hotărât să bea şi acest pahar:) dar dacă dumneata vrei s-o arunci în spinarea mea.

— Domnule colonel, îmi pare rău. Dacă dumneavoastră credeţi că eu aş fi capabil.

— În fine. Acum ce să mai vorbim. Câţi bani avem în casă?

— Nici un ban.

— Foarte frumos. Îmi place administraţia dumitale! Ei, dar de acum nu mai merge. O să mă ocup şi de asta. O să le fac eu pe toate.

— Domnule colonel, vă supăraţi degeaba.

— Nu, domnule, ştiu eu ce spun când vă spun că jucaţi drăgaica. Cantinerul n-are?

— Nu, dar poate găsim la Maria.

— Care Maria?!

— Zarzavagioaica batalionului.

— Aş.

— Domnule colonel, apoi dumneavoastră ştiţi ce bani are aia?

(Ofiţerii, pe întrecute:) Are, are. Aia are parale, domle.

— În fine. Treaba dumitale; ia de unde ştii şi să se plătească astăzi soldele negreşit.

— La mine s-a plătit; am dat de la mine, declară, cu nevinovăţie făţarnică, căpitanul Romaşcanu, despre care tot oraşul ştia că va reuşi în toamnă la examenul de maior.

— Toţi, toţi trebuie să plătească! Maior Toneanu, să-mi raportezi mâine dacă s-au plătit soldele! Eu vă las, domnilor. Faceţi cum e bine. Mergi, maiorule, ori mai rămâi?

— Eu mai rămân, domnule colonel. Mai am câte ceva.

— Bine, atunci rămâi dumneata şi aranjează. La revedere, domnilor!

(În cor:) Am onoarea a vă saluta, domnule colonel!

— Mare zăpăcit e, zise maiorul ofiţerilor după plecarea colonelului. Uite aşa le suceşte şi le încurcă toate. Noroc că are inimă bună; altfel, n-aş sta cu el nici douăzeci şi patru de ore. Ofiţerul cu aprovizionarea e aici!

— Sunt aici, domnule maior!

— Bun! Ia notă dumneata şi să cumperi imediat tot ce au nevoie compăniile. Ce vă lipseşte, domnilor?

— Să ni se dea var.

— Vaar?! Păi ce trebuie var? Ce legătură are varul cu inspecţia administrativă? Dacă ar fi inspecţie medicală, aş înţelege. Dar, în fine, eu nu mă opun. Vă dau. Ca să nu ziceţi c-aţi ieşit rău din pricina mea. Cât var vă trebuie?

— Apoi. Câte cincizeci de kilograme de companie cred c-ar ajunge.

— N-ajunge, întrerupse altul. Ne trebuie cel puţin o sută de kilograme. E salonul mare.

— Ce, domnilor, aţi înnebunit? O sută de kilograme de var? Apoi dumneavoastră vă daţi seama cât var intră într-o sută de kilograme de var? (Întorcându-se către ofiţerul cu aprovizionarea:) Pune, domnule, douăzeci de kilograme de var. Câte cinci de fiecare companie.

(În cor:) Da bine, domnule maior.

— Mă rog, mă rog! Nu învăţaţi găina bătrână să facă ouă. Altceva vă mai trebuie?

— Vopsea pentru magazii.

— Catran pentru temelii.

— Ce vopsea? Ce catran? Gaz, domnilor! Gazul curăţă bine! Frecat, şters cu cârpa frumos, dar de! Dumneavoastră nu vă convine. V-aţi deprins să trageţi cu vopseaua peste murdărie. Pune, domnule, douăsprezece kilograme de gaz, câte trei de fiecare companie! Încolo, cred că nu vă mai trebuie nimic.

— Sfoară pentru cusut saltelele, îndrăzni să ceară un sublocotenent, care ţinea locul căpitanului aflat în permisie.

— Ce?! Răcni maiorul ars. N-aţi cusut saltelele până acum?

— S-au cusut, s-au cusut de mult! Ce vorbeşti, domnule, dacă nu ştii? Interveni, făcând cu ochiul, un căpitan bătrân.

— La noi nu s-au cusut toate, mai zise fără să priceapă sublocotenentul.

— Nu ştii dumneata. Se poate? Trebuie să se fi cusut, nu se poate!

— Să nu dea dracul să vă găsească intendentul cu saltele necusute, că, să ştiţi, pâine şi sare cu colonelul nu mai mâncaţi: atât vă spun, cine vrea să rămână în batalion, să muncească; cine nu. Bon voyage!

— Doar morţi să plecăm. Trebuie să ne duceţi la Turda. Să vă vedem general.

(Maiorul, îmbunat:) Ce, domnilor. Altceva n-aveţi de vorbit? Eu n-am pe nimeni, domnule, sunt cum mă vedeţi şi dumneavoastră.

— Se poate. Tocmai dumneavoastră. la toamnă sunteţi sigur locotenent-colonel.

— Bine, aia. Atât ar mai lipsi. Colonelul m-a pus să mă notez singur. Sunt propus la excepţional.

(Ofiţerii, în cor:) Să trăiţi! La mai mare!

(Maiorul, vesel:) Vă mulţumesc, dar mai este. În fine. Să lăsăm asta. Altceva nu văd ce v-ar mai lipsi.

— Domnule maior dar ne trebuie gumă arabica, hârtie colorată, tuş pentru înseriat.

— Ei bine, domnilor, vă mărturisesc, am fost şi eu comandant de companie, dar nu mi-a dat niciodată în gând să cer asemenea lucruri, răspunse ofensat maiorul. Pe urmă, aveţi cheltuieli de cancelarie.

— Ce să ajungă un franc pe lună?! Gândiţi-vă şi dumneavoastră!

— N-ajunge?! Treaba dumneavoastră! (Subit.) Dar ia staţi, domnişorilor n-aveţi oameni în bani. Care mănâncă în oraş? Nu v-a aprobat colonelul să ţineţi câte cinci oameni cu hrana în bani? Ce faceţi cu banii? (Ieşit din fire:) Strângeţi de gât sergenţii-majori! Vă poartă de nas; nu fac nimic trântorii ăia. Ziua dorm, noaptea se îmbată şi vin la cazarmă cu capul umflat cât o baniţă. (Calm:) Cum vă spun, şi cu am fost comandant de companie. Dar la mine umbla sfârlează. Atât ziceam: „Ia vezi, Buciumene!” Şi să fi poftit dumnealui să nu iasă bine. Mai aveţi ceva de cerut?

— Să ni se dea întreţinerea.

— Dă-le, domnule, întreţinerea.

— N-am. N-am nici unsoare de cizme, nici de arme. Şi săpunul nu ne-a sosit încă de la Galaţi. Am scris două cărţi poştale, explică ofiţerul cu aprovizionarea.

— Dacă n-are omul, de unde să vă dea? Mai aşteptaţi şi dumneavoastră. Altceva vă mai trebuie? Să sune brecul. Mi-ajunge de azi-dimineaţă. La şase eram în cazarmă. Am fost cel dintâi. Niciunul din dumneavoastră nu sosise. Sunteţi boieri, ce vă pasă?!

De o săptămână aproape nu se mai face instrucţie la batalion. Doar dimineaţa mai pleacă la câmp câte un pumn de oameni, comandaţi de câte un sublocotenent, care-i aduce grăbit înainte de vreme. „Companie staai!” Pretutindeni, oameni desculţi, în cămaşă şi izmene, spânzuraţi pe la ferestre, urcaţi pe schele de paturi, cu scufe de hârtie, stropiţi de var pe obraz. În curte, mormane de saltele şi pături, rufe întinse la uscat, în pomi, pe gard, pe iarbă. La fântână se freacă de zor gamelele. Mai la o parte, o pereche de spoitori, cu ţiganca veşnic însărcinată, la foale. Ici-colo, magazii întinse pe iarbă la soare. Din zori şi până seara târziu, mişcare, larmă, ropote de scări urcate şi scoborâte în fugă, semnale nesfârşite.

— Sună, gornist, sergenţii de zi!

— I-am sunat de două ori pas alergător!

— Mai sună o dată pentru cel de la a patra, că e boier, nu vine cu una, cu două, zice Mitrofan, aghiotantul, cu capelul pe ceafă, cu nuiaua în mână.

În cancelarie se scrie şi se înseriază pe capete.

— Ce matricol ai? Ce anual? Ce serie ai pe armă?

Căpitanii trec aferaţi de la unul la altul, se sfătuiesc, pornesc spre magazii, se întrunesc la cantină.

Numai la compania a patra nici o mişcare. Nimeni nu ştie ce se lucrează, când se lucrează sau dacă se pregăteşte ceva. Magazia stă mută, cu storurile lăsate ca pleoapele ostenite peste o viaţă stinsă. Oamenii, cu toată amuniţia, sunt afară la câmp. Au defilat în zorii zilei prin faţa căpitanului Romaşcanu, proptit în faţa cazărmii, cu aer sinistru, temut de toţi, nemulţumit de toate. Doar plutonierul-major Niţă, bărbat vârtos şi aşezat, nu se turbură. Nimeni în batalion nu ştie că el conduce compania. Sunt doi ani de când se înţeleg în pragul porţii la aceeaşi oră.

— Niţă, ai tu grijă, şi dacă mai e ceva de iscălit.

— Lăsaţi, domnule căpitan. Dumneavoastră mai veniţi astăzi pe la companie?

— Nu cred; dacă întreabă cineva de mine, zi: „A fost şi a plecat, chiar acuşica a plecat, mă mir că nu v-aţi întâlnit.”

— Lăsaţi, domnule căpitan.

Şi se despart, subofiţerul pentru a se înapoia seara de la instrucţie, celălalt pentru a pleca dimineaţa să se culce, în urma nopţilor grele petrecute la club, prins în vârtejul jocului de cărţi. Între patru ochi, adevăratul căpitan e Niţă, şi nu arareori apără cu spiritul de ordine al unei gospodine înţelepte şi prevăzătoare drepturile oamenilor, serios ameninţate de ghinionul statornic al şefului lor, care, în aceste zile fără control, nu se vede, nu se aude.

— Măi, ce să fie? Se întreabă îngrijoraţi ceilalţi căpitani. Să ştiţi că ăla ne face figura. Mare şmecher!

În ziua inspecţiei, cazarma plânge cu lacrimi de unsori proaspete. Totul e vopsit, pe jos e dat cu vaselină, scările sunt văruite, geamurile mânjite curat de cei însărcinaţi să le şteargă. Prin uşile larg deschise se vedeau grupuri simetrice de paturi imaculate, candele aprinse, arhivă îmbujorată a companiei. Pe sala în care se deschideau uşile magaziilor aşteptau căpitanii, sergenţii-majori, furierii purtând registre grele, îngrijoraţi, nesiguri, gata totuşi să dea orice relaţii. Magaziile, fără cusur. Un miros greu de gaz, de naftalină se distila în aer. Numai magazia căpitanului ce se prezenta la examen era zăvorită. Soseşte şi el, palid, nu deschide uşa, nu scoate o vorbă.

Puţin apoi se iveşte şi generalul, însoţit de colonel. Generalul, gânditor, cu capul plecat, cu mâinile la spate, merge mut, urmărit fidel de sabie, care face dâră în praful şoselei. Colonelul vorbeşte mult, cu gesturi mari. Pe urma lor păşeşte o suită numeroasă, în care ajutorul, foarte complezant, râdea cu câţiva căpitani de intendenţă, plini de sănătate, cu mapele umflate la subţioară. Venea apoi căpitanul casier, ofiţerul cu îmbrăcămintea, cel de serviciu, certându-se cu aghiotantul batalionului pentru o grămăjoară de gunoi uitată tocmai în calea generalului, şi, departe la orizont, un soldat în alb, purtând tava cu probe. Se opresc în loc. Par toţi plini de interes pentru ce arată sau spune generalul; pornesc din nou, ajung la magazii.

— Am onoare a mă prezenta, căpitan Popescu, comandantul companiei I-a.

— Asta-i magazia dumitale?

— Da, domnule general!

— Ai lipsuri?

— Nu, domnule general!

Apoi trece la a II-a, la a III-a, fără nici un incident remarcabil.

— Îmi place; se vede îngrijire şi faceţi bine, domnilor, pentru că statul nostru, care este sărac, precum bine ştiţi şi dumneavoastră, face sacrificii enorme, şi nouă ne incumbă sarcina să îngrijim şi să cruţăm averea statului.

Trecu apoi la compania a IV-a.

— Am onoarea a mă prezenta, căpitanul Romaşcanu, comandantul companiei a IV-a.

O cheie se învârteşte, o uşă se deschide, perdelele lunecă pe vergele de fier, un rai apare în ochii generalului. Linii impecabile de vipuşti, de căptuşeli, de înălţătoare, piramide de gamele argintate, sori de baionete şi de cartuşe! Era în adevăr feeric. Efectul fu surprinzător. Generalul se arătă vădit satisfăcut. Deodată, de pe culmea unui raft, o dihanie, după o scurtă traiectorie în aer, loveşte drept în piept pe general, căzând apoi ca un glonţ la picioarele lui. Generalul şi cu toată suita se retrag ruseşte, călcându-se pe picioare. O tăcere de moarte. Universul părea oprit în loc. Se uitau nedumeriţi unii la alţii. Colonelul făcea din ochi reproşuri amare favoritului său. Acesta da dezamăgit din umeri, arătându-şi nevinovăţia. Lovindu-se cu pumnul în piept, scrâşnind din măsele, făgăduia, pe la spatele generalului, cu gesturi ostentative, o bătaie soră cu moartea magazinerului, îngheţat de spaimă.

— Ce e asta, băiete? Întrebă recules generalul.

— Trăiţi, don general. O bufniţă. Am adus-o din Dobrogea de când am fost de racute cu batalionul la Constanţa. Mănâncă şoarecii. Păzim ifectele, îngână, palpitând ca un liliac, bietul magaziner.

— Foarte bine, băiete, foarte bine! E adevărat că bufniţa stârpeşte şoarecii, zise generalul înseninat, întorcându-se către ofiţerii care aprobau din cap. Am văzut şi la Cotroceni. La depozitul de echipament.

Pe când vorbea generalul, căpitanul aspirant la gradul de maior, văzând întorsătura fericită a incidentului, ieşi pe nesimţite la iveală, şi aşezându-se în faţa sergentului, zise cu voce tare:

— Eu, să trăiţi, domnule general, de când comand compania, chiar ca locotenent, am avut totdeauna câte o bufniţă în magazie.