Mila

E pe la sfârşitul lui august. Căldura s-a mai potolit. Vite răzleţe se întorc mugind spre casă. Oile, îngrămădindu-se, s-apropie de stână, suflând în iarba prăfuită. Frunzele se odihnesc fericite. Numai un plop scăldat în lumină, colo departe, lângă turla bisericii, incendiată de scăpătatul soarelui, tremură cuprins parcă de friguri.

La curte se deschid ferestrele cu zgomot, la perete, şi pe scări coboară încet o fată înaltă, elegantă, zveltă, cu păr bogat, cu ochii negri, albă, cu mâini delicate de patriciană. Duduia, cum îi zic toţi, se plimbă mergând încetinel, urmărită de jocul volanelor dantelate, ondulate graţios de mişcarea ritmică a şoldurilor pline în formă de amforă. În fund, lângă grădina spre care se îndreaptă castelana, copii desculţi, în cămăşi, cu feţele aprinse, aleargă hârjonindu-se să prindă pui de găină care fug, sar, zboară peste garduri, se ascund prin tufe, pe după lemne, prin unghere, cuprinşi de panică grozavă. Un chirăit asurzitor, răguşit, de cocoşel ce se simte condamnat la moarte, anunţă victoria micilor tirani. Învingătoarea, o ţărăncuţă coaptă ca o cireaşă, cu codiţele înnodate pe cap, trece isteaţă, dolofană, cu sânii răsăriţi, cu pulpele voinice, pe lângă duduia, durduind pământul, râzând triumfătoare, cu puiul la sân, căutând în ochii stăpânei răsplata vredniciei sale.

— Nu, nu, nu, nu. Fugi, să nu-l tăiaţi pe ăsta!

— Aşa a spus cucoana-mare.

— Nu vreau. Să nu cumva să-l tăiaţi, că mă fac foc!

— Lasă, maică, să-l taie.

— Te rog, bunicuţă, să nu-l taie.

— Na-ţi-o bună! Trebuie să mâncăm, fii cuminte.

— Să taie altul.

— Ăsta sau altul.

— Altul, pe ăsta nu vreau să-l taie.

— Da nu e totuna, copilă hăi?

— Ăsta e Cyrano.

— De, oameni buni.

— Da mata nu vezi, bunicuţă, cât îi de frumuşel, alb de tot, cu penaj şi cravată roşie, parcă e un prinţişor. Uite cum i se bate pieptul. Sărăcuţul de el. Nu te teme, prostule, că nu lasă mama să te taie pe tine.

— Doamne! Face bătrâna, râzând îndrăgostită, scuipând de deochi. Închinându-se fericită, în adoraţiune, ca-n faţa icoanei.

— Staţi, c-am prins altul! Spune venind grabnic un ţigănuş râzând, cu figura luminată de albeaţa dinţilor, ce străjuiesc o gură de sânge. Să-l tăiem?

— Vai, ce frumuşel e! Să nu-l taie, te rog din suflet, bunicuţă, dacă mă iubeşti, să nu-l taie. Să caute unul mai urât.

— Nu se poate, s-au şi culcat. Cine să alerge, cine să umble să-i caute noaptea prin pomi?! Nici n-are când să-l mai frigă.

— Să-l frigă?! Exclamă duduia frântă de durere, nespus de frumoasă, cutremurându-se de groază. Nu vreau să-l frigă, mata nu vezi cât e de moţat?

— Asta-i acu.

— Şi-nciorecat.

— Da taci, duduie.

— Şi roş ca un cardinal.

— Nu-i, duduie, nu te teme, zise apropiindu-se familiară bucătăreasa, o ţigancă ce îmbătrânise la curte.

— Ce să fie?

— Aşa cum i-ai zis mata.

— Cum, Mamă Anică?

— Catrinal, eu ştiu. Pisămne clapon.

— Ha, ha, ha! Ai auzit, bunicuţă? Vai ce-a spus! Ha, ha, ha!

— Oi hi spus, dacă-s proastă. Ia, o biată babă, care te-a ţinut în braţe. Şi unde m-apucai de gât şi mă strângeai, şi mă sărutai! Să nu te hi luat cineva de la mine, că era comedie. Na! Na! Unde făceai cu mânuţele… Da acu ai uitat pe baba, n-am fumat de trei zile.

— N-ai tutun?

— N-are baba. Dă fuga, Gligore, de prinde altu, mamă. Foiţă mai am o bucăţică, din hârtia care mi-ai dat-o de la pălăria matale. Că tare bună o mai fost.

— Ia sfârşiţi, mă rog, că s-a făcut noapte. Lasă-mă, nu mai stârni puii. Spune repede şi isprăveşte, pe care vrei să-l taie. Pe cel alb sau pe cel roş?

— Pe amândoi, decide duduia, lăsând pasărea scuturându-se de pene, ieşind roşie, grăbită, înaintea unui tânăr, oacheş, ce se ivea călare. Rămâi la masă, nu?