Profilaxie

— Avem un caz suspect de tifos exantematic. Anunţă din uşă medicul regimentului, intrând fără să bată în cabinetul comandantului.

Colonelul se roşi ca o sfeclă, lărgi cu degetele gulerul de la tunică, respiră şuierând şi, scăpat ca prin urechile acului de un atac de apoplexie, se sculă în picioare, se îndreptă îngândurat spre cuier, îmbrăcă mantaua încheindu-se la toţi nasturii, porni repede spre uşă, se întoarse, se dezbrăcă, puse mantaua la locul ei şi, aşezându-se la birou, scânci domol:

— Aşa e când eşti prea bun.

— Domnule colonel.

— Lasă, domnule. Ţi-am spus eu ceva? Adună reghimentul.

— Tot reghimentul?

— Nu, să vie maiorul.

— Ordonaţi, domnule colonel!

— Dumneata ai auzit?

— N-am auzit nimic.

— Cum, maiorule? Eu ştiu înaintea dumitale că avem tifos exantematic în reghiment?

— Nu mi-a spus nimeni.

— Aştepţi să ţi se spună?! Bravo! Frumos! Vorba aia: eu aştept, dumneata aştepţi, el aşteaptă. Glumi colonelul, cu ironie amară. Bine, maiorule. Tac. Vezi ce fel de om sunt eu? Nu zic nimic. Dar să ferească Sfântul de acum înainte să cadă cineva în mâinile mele!

— Domnule colonel.

— Destul! Ia notă: 1) Să se pună santinele de jur împrejurul cazărmii; 2) Oamenii să se culce imediat; 3) Reghimentul se consemnează în cazarmă până la noi ordine. Suspand orice instrucţie. Nici o corvoadă, nimic, nimic absolut. Nici o mişcare. Să nu se vadă picior de om umblând prin curtea reghimentului. Bagă bine de seamă, maiorule, că te fac răspunzător de ordinele care le dau acuma. Nu se dă nimeni jos din pat, nu iese nimeni în oraş, baia va funcţiona zi şi noapte, oamenii să-şi spele rufele cu apă caldă. Sau mai bine nu, să le fiarbă. Auzi, maiorule?

— Aud, domnule colonel.

— Domnule, auzi?

— Da, domnule colonel, am înţeles.

— Să le fiarbă în ochii dumitale. Bagă bine de seamă, că eu cu dumneata vorbesc, şi din cinci în cinci numite să mă ţii la curent. Ia măsuri, dă ordine, să nu se întindă, că v-aţi curăţat! Doctorul să facă anchetă severă, să vadă cine-i măgarul care a adus tifosul exantematic.

— De la Soroca.

— Parcă de la Chişinău nu era tot dracul ăla. Cine l-a adus, asta vreau să ştiu! Să-l dau în judecată, ca să se înveţe minte!

— Doctorul e vinovat, că n-a izolat recruţii.

— Ba i-am izolat, da n-am putut să-i izolez complet, că n-am avut unde.

— Are dreptate maiorul. Eşti piază-rea, doctore. De când ai venit dumneata, numai cu buclucuri. Ăla şi-a frânt mâna, mecanicul s-a opărit, şi cu tifosul exantematic o făcuşi fiartă.

— Da ce sunt eu vinovat?

— Cine zice că eşti vinovat'? La revedere, domnilor! Şi bolnavul să stea în observaţie permanentă.

— Poate să nu fie exantematic!

— Oare? Întrebă plin de speranţă colonelul. Ei, cum putem cunoaşte, Negrene?

— Foarte simplu. Afirmă, sigur de el, inginerul, om deştept şi mucalit, căpitan de rezervă, chemat să-şi completeze instrucţia. Se cunoaşte numaidecât.

— Ce spui, domnule?

— Dacă-i hexapod.

— Cum ziseşi?

— Hexapod, cu şase picioare.

— Aşa da, ei?

— Dacă-i hexapod, atunci e străin, adus din altă ţară, unde bântuie tifosul exantematic, probabil din Rusia. Dacă-i octopod.

— Ăla cum e?

— Cu opt picioare, şi atunci e românesc, nu-i nici un pericol. Dacă doctorul a păstrat o lighioană de pe cămaşa bolnavului suspect.

— Aş, ţi-ai găsit! Ce să păstreze? Dumnealui să păstreze? Ai păstrat, domnule?

— Am păstrat, domnule colonel, răspunse medicul, invitat de inginer cu ochiul.

— Ei, bravo! Nu mă aşteptam. Bun. Să mi-l dai într-o cutiuţă, îl duc imediat la analiză. La revedere; domnilor!

După plecarea colonelului, maiorul, absolvent al unui curs recent de informaţiuni, înnebuni regimentul. Semnale precipitate dezlănţuiră o galopadă furioasă pe scările roase de bocancii oamenilor. Soldaţii forfoteau, întinzând afară aşternuturi murdare, roind ca un furnicar ce-şi scoate larvele la soare. În cancelaria mică a batalionului, ofiţerii, grămădiţi fără respiraţie, luau notă într-o linişte gravă.

— Va să zică, ne-am înţeles? Eu nu dau ordine. Vă rog, fac apel la sentimentele dumneavoastră camaradereşti şi sunt sigur c-am să fiu înţeles. Santinele în toate părţile, toată lumea se culcă, oamenii să se bărbierească, să se tundă cu maşina, să facă baie, să-şi fiarbă rufele. Toate astea în ochii dumneavoastră. Încolo, nici o mişcare.

— Da cu tragerea de demonstraţie?

— Nimic! Morţi! Ce mai vorbă! Apropo, un singur lucru cer şi eu de la dumneavoastră: deseară dormim îmbrăcaţi, cu luminile aprinse, ca într-un cantonament de alarmă. Pe mine mă găsiţi în tot momentul la corpul de gardă.

— Trăiţi, don maiur, a tilifonat don colonel, să iasă toată lumea, să care lemnele. A sosit trei vagoane la rampă. Vine şi dumnealui.

— Nu se poate, imposibil!

— Las', maiorule. Eu am dat ordin. Doctorul e aici?

— A plecat.

— Nu-i nimic, să iasă tot reghimentul. E octopod, săracul, nu-i nici o primejdie, e d-al nostru! Strigă înseninat din uşă colonelul.