Moşu

Mic, mic de tot, şchiop, din alte vremuri, de când se purtau nemţii cu coadă, zicea el, moşu era cunoscut în tot oraşul; tânăr, însă, nu-l ţinea minte nimeni. Aşa îl apucase lumea: sur, cu părul în sus, cu sprâncenele negre, stufoase, încreţit la faţă ca un zbârciog. Trecea sprijinindu-se într-un băţ de corn, lustruit şi oblu, umblând după tăiat lemne cu capra la spinare, cu fierăstrăul de-a curmezişul. Nu se învoia oriunde – avea casele lui; şi era ieftin – un blid de mâncare şi doi-trei gologani. Tăia lemnele liniştit, măsurat, cu un tic nervos, care-i strâmba gura şi barbişonul, în ritmul fierăstrăului. Lemnele le crăpa, stând într-un picior, cumpănindu-se cu cel beteag, ca o echilibristă cu umbreluţa. Vorbea cu butucii ca cu oamenii: „Fii de treabă, strâmbule! Nu vrei să te spargi, hai? Stai, că-ţi arăt eu ţie.” Şi, mic cum era, răsucea butucul deasupra capului şi-l trântea icnind de căpătâi, rămânând câtva timp răzimat în coada toporului, cântărindu-şi din ochi isprava. N-avea nume, sau dacă avea, de când i se zicea „moşu”, lumea îl uitase. Locuia în ograda crâşmei din marginea oraşului, unde se aduna prostimea toată.

Moşul bea numai rachiu, până se-nchidea prăvălia: cinzacă după cinzacă, tacticos, cu gesturi de preot care slujeşte, povestind de holeră, de cazaci, de Cuza, şi avea invariabil, pentru cine îl întreba, optzeci şi şase de ani.

Îngălbenea încet, ca o gutuie care se coace; puterile îl părăseau pe nesimţite. De la un timp se învoia numai cu tăiatul din fierăstrău, apoi ici-colo, două-trei lemne, pe unde găsea, fără spintecat, la cucoane scăpătate, pentru un gologan. În cele din urmă nu mai tăia de loc. Venea pe la curţile pe unde muncise odinioară şi se aşeza lângă poartă, la umbra gardului, aşteptând fără să ceară.

Iarna intra de-a dreptul în bucătărie. Cucoanele îl milosteau, bucătăresele îl ospătau cu resturi de mâncare, iar conaşii făceau haz de senilitatea lui, pisându-l cu aceeaşi întrebare: „Ea ce face, bre?” la care moşul răspundea cu ochii stinşi, râzând cu gură de copil de lapte: „Şede pe canape”. Nemaiputându-se mişca, se obloji în grajd, lângă bivoliţă, la curtea judecătorului de pace, om închis şi avar, singurul la care toată viaţa moşul tăiase lemne pentru mâncare, din ce da Dumnezeu. S-o fi gândit moşul atunci să-şi plătească astfel şi din vreme chiria unui colţ pentru bătrâneţe?!

Judecătorul asista în fiecare dimineaţă, cu o haină veche îmbrăcată peste cămaşa înflorită de noapte, cu gulerul ridicat, la mulsul bivoliţei. Măsura laptele şi-l punea singur la foc, pentru ca să nu-l amestece „tâlhăriţa” cu apă. Prezenţa moşului, pe care-l simţea suflând ca un pui de găină la spatele lui, îl irita în fiecare zi mai mult.

— I-ascultă, zise el bucătăresei – „tâlhăriţa” – intrând în bucătărie. Mult o să şadă beţivul ăsta la noi?

— Dă, conaşule.

— Ce-i la mine, han?

— Hotel?

— Crâşmă?

— Dă, voia-i la mata, conaşule. Se hodineşte şi el până o muri, că mult nu mai are, săracul.

— Şi mâncarea cine o plăteşte?

— Da ce gândeşti mata că mănâncă?

— Lesne e de vorbit pe spinarea altuia.

— Îi face coniţa aşa, câte-un ceai, de se mai încălzeşte. Cu asta se mai ţine.

— Ceaiul nu costă parale?

— Ce-i, dragă ce s-a întâmplat? Ce răcneşti aşa?

— De moşu, coniţă. Zice conaşu să nu mai stea în grajd.

— Vaai!

— Nici un vai. Nu vreau să-l mai văd. Du-te, Catincă, şi spune-i să plece imediat.

— Nu mă duc, conaşule, să ştiu bine că mi-i da o mie de galbeni.

— Spune-i tu, Mioară.

— Da tu de ce nu-i spui?

— Eu sunt milos!