Mulţămită

Petrec uneori sărbătorile la ţară, în Moldova, unde văd ţăranii din ce în ce mai scăzuţi, galbeni, trudiţi, peticiţi ca şi coastele dealurilor ce se-ntind la soare, brăzdate de ogoare scurte, prost lucrate. Acum, de Paşti, oamenii se adună, mergând pe drumuri noroioase, la crâşma de lângă drumul mare, unde scrânciobul se învârteşte lin, ca aripile unei mori de vânt. Doi lăutari tăciuniţi, o cobză şi o vioară, îndeamnă flăcăii piperniciţi la dansuri ce se rudesc deopotrivă cu cele de salon şi cu jocul ursului. Bărbaţi mohorâţi, cu mintenele pe umeri, şi femei în stămburi deocheate şi testemele aprinse beau la rând, ascultă cu interes, povestind între ei, cu glasuri amorţite de rachiuri tari şi tutun prost, necazuri cunoscute, ca pentru întâia oară. Cum stam privind la horă, o femeie între 30-50 de ani, cu faţa boţită, cu pieptul slab, întrerupse firul gândurilor mele.

— Săru' mâna, conaşule. Cristos a-nviat. Să trăiţi la mulţi ani. Să vă dea Dumnezeu sănătate şi să trăiţi şi dumneavoastră şi duduca, spunea ea umilită, plecată să-mi sărute mâna.

— Mulţumesc. Lasă, nu-mi săruta mâna. Adevărat c-a-nviat! Dar cine eşti dumneata?

— Săracan de mine, conaşule, pisemne nu mă mai cunoşti. Eu sunt Marghioala.

— Care Marghioala?

— Marghioala, de.

—.

— Marghioala lui Ion a lui Neculai Netcă.

— Degeaba. Să mă ierţi, dar nu mi-aduc aminte.

— Vai de mine, conaşule. Se poate să uiţi mata pe Marghioala, manca lui conu Mihăiţă? N-am fost la duduca şi la sora matale?

— Bată-te norocul să te bată. Tu eşti, manco?

— Eu, conaşule.

— Ce mai faci, Marghioale?

— Ce să fac, conaşule?

— Ce mai spui?

— Eu ştiu ce să mai zic?

— Îmi pare bine că te văd sănătoasă.

— Da de unde sănătoasă, conaşule, dacă-s bolnavă şi mă dor chicioarele.

— Şi cum trăieşti?

— Cum să trăiesc?

— Vreau să zic, cum o duci. Eşti mulţămită?

— Da. Îs mulţămită. Ce să spun.

— Porumb ai?

— N-am nica. Toată iarna am cumpărat, şi după ce că-i scump, e şi stricat, arde-l-ar focu.

— Cum, tu n-ai pământ?

— Nici atâtica. Cât îi pe lângă casă, de cresc o pasăre, două. Cu asta mă mai ţiu. Să hi avut pământ.

— Copiii sunt bine?

— Bine, conaşule. Da cel mare nu ştiu ce are de nu vorbeşte, şi o fată, cea de-a doua, n-o ştii mata. Nu erai aici. Care a botezat-o duduca, nu stă-n chicioare. I-s moi şi subţiri ca nişte lumânărele di ceară.

— Da Ion?

— A murit.

— Când?

— Ce, mata nu ştii?

— Nu.

— Nu ţ-o spus matale duduca?

— Nu.

— O hi uitat. Câte are pe cap!

— Când a murit?

— Cum o venit din răzbel, o şi murit. O mai trăit ce-o mai trăit ş-o murit. Iacă, amu îs câşlegi s-o împlinit trei ani de când o murit.

— Săracu, ce om de treabă era!

— De treabă, conaşule, da iacă, o murit şi m-o lăsat cu nouă copii.

— Ce, nouă copii aţi avut voi? Când v-aţi înmulţit aşa repede? Eu vă ştiam mai puţini.

— Apăi fă şi mata socoteala, conaşule: cinci mi-o rămas de la Ion, trei am luat de la istalalt.

— Care istalalt?

— Al doilea bărbat va să zică.

— Ce, iar te-ai măritat?

— Da mata nu ştii?

— Nu.

— O uitat duduca. Îs măritată de mult, conaşule, di cum o murit Ion. Ce era să fac? Ba am şi cu istalalt o fetiţă. Dacă n-avea cine să vadă de casă. Să hi trăit Ion, nu te teme mata, nu mă măritam eu. Da dac-o murit el, să rămân pe drumuri, s-ajung de râsul lumii.

— Şi pe cine ai luat?

— Pe Toader Bahrim, dacă-l ţii mata minte.

— Pe Toader lemnarul?

— Pe el, conaşule, n-am făcut bine?

— Dă, manco, ce să zic. Copii multişori, da Toader câştigă parale bune.

— Câştigă, conaşule, da ce folos dacă b'ea şi nu s-alege nimic din ce câştigă?

— Bea?

— Nu-l mai scoţi din crâşmă, şi când vine acasă, mă ucide-n bătaie. Ia, într-adins numai să-ţi arăt, să vezi mata carnea di pi mine îi neagră cum îi ceaunul.

— Lasă, te cred. Apăi iaca, nu-i bine.

— Îi rău, conaşule, văd şi eu. Da tot îs mulţămită, să cheamă, că să hi fost un om de treabă, nu te teme mata, nu mă lua el cu cinci copii.