Toasturi cazone

„Şi noi suntem din Tarascon”.

În garnizoana Târgul-Jiu. Masă comună. Şaizeci de perechi, ofiţeri şi doamne. Cuvânt de ordine: Retragere la ora 10, fără discursuri. Sosuri lungi, fripturi negre, muzică militară. Turburel.

După o oră:

Colonelul Popescu (comandant de brigadă, sosit de câteva zile în garnizoană): Domnilor ofiţeri, doamnelor!

Masa de astăzi este o zi istorică în trecutul meu. Plecând în război, căpitan, (răcnind subit!) mi-a fost dat mie să mă întorc colonel cu stea, încărcat de decoraţii, comandant de brigadă, în frumoşii dumneavoastră munţi, în care, ca şi Tudor Vladimirescu, am stat santinelă neclintită la postul meu, sărind de pe un munte pe altul, căzând în prăpastie, mergând triumfător înainte, căci românul în veci nu piere. (Superb:) Şi sunt român, domnilor! (Patetic:) Dar n-am venit aici să vă povestesc faptele mele pentru care am fost viu felicitat şi decorat cu motto12 de m.s. Regele şi chiar de a.r. Principele moştenitor. (Cu abnegaţie:) Ostaşul trebuie să fie modest. N-am nevoie să mă laud. Codrii au fost martorii vitejiei mele. (Graţios:) Nu eu, dumneavoastră, doamnelor, aţi născut neamul românesc, care a uimit lumea prin vitejia lui. Voi, femei antice aţi făurit cu degetele voastre de roză România Mare, suportând pe rând şi cu cel mai mare eroism toată greutatea neamţului. Vouă v-a fost dat să salvaţi aceste cuiburi de vitejie strămoşească, după cum odinioară păsările cerului au salvat Capitoliul! Trăiască deci m.m.l.l., regele şi regina. Trăiască a. -s. R., principele Carol, împreună cu întreaga dinastie şi principesa Elena.

Un glas (tărişor): Şi prinţul Mihai.

Colonelul Popescu (rece): „am zis dinastia. (Urmând:) Noi, corpul ofiţeresc din creierul munţilor, (aruncând verdeaţa de pe masă şi îndemnând din ochi ofiţerii să facă la fel:) vă acoperim de flori şi lăsăm cu încredere în mâinile dumneavoastră cele două greutăţi: pansarea răniţilor şi alinarea suferinţelor în urma noastră. (Părinteşte:) Şi acum, doamnele mele, un sfat: păstraţi-vă limba. Păstraţi-vă limba, că limba dulce mult aduce şi limba dumneavoastră e dulce, dulce de tot, nespus de dulce, căci nu este limbă mai dulce decât limba românească. Iar pe voi, bravii mei ofiţeri, vă felicit că v-aţi întors sănătoşi în munţii de unde aţi plecat, ceea ce dovedeşte că din vultur, vultur naşte, din stejar, stejar răsare. Ura, trăiască judeţul Gorj! (Cade extenuat, copleşit de aplauze.)

Răspunsul comandantului de regiment, colonel Ionescu:

— Domnilor şi doamnelor!

(Resemnat:) Sunt neputincios. (Vehement şi pe nerăsuflate:) Sunt neputincios să exprim ce simt, ce simţiţi şi dumneavoastră, ce simţim cu toţii, căci cred că fiecare simţiţi ca mine pentru domnul colonel, care, ca un şoim, s-a repezit asupra adversarului, pot zice asupra duşmanului, atât de fioros în timpul războiului de la început până la sfârşit, care nici o zi, nici o secundă măcar nu i-a scăpat, nici o bătălie unde alţii ar fi rămas morţi de o mie de ori şi nu s-ar mai fi întors niciodată în mijlocul nostru înapoi. (Sorbind din pahar:) De aceea, repet, sunt neputincios să exprim toată recunoştinţa, toată dragostea, tot devotamentul şi respectul ce simţim toţi gorjenii pentru domnul gheneral Popescu!

Colonelul Popescu (roşind modest de plăcere): Nu sunt încă general.

Colonelul Ionescu (vehement): Nu se poate, aveţi să fiţi, trebuie să fiţi. Ne vom ruga lui Dumnezeu, şi dragostea ce vă purtăm este atât de mare, atât de caldă, atât de sfântă şi rugăciunile ce vom înălţa la cer atât de fierbinţi, încât nu se poate să nu vă înainteze gheneral la cea dintâi promoţie.

Colonelul Popescu (capabil): Aia. Dar pân-atunci.

Ofiţerii (în cor): Urra! Trăiască domnul general Popescu!

Colonelul Popescu (resemnat, mulţumind şi liniştindu-i cu mâna): Lăsaţi să vorbească colonelul.

Colonelul Ionescu: Domnilor şi doamnelor!

Vă rog să mă credeţi, pe unde am fost căpitan, toţi comandanţii mei s-au făcut ghenerali de pe urma mea şi am mulţumirea sufletească să constat că am contribuit şi eu cu ceva la înaintarea lor, căci pe unde am fost, compania mea a fost totdeauna întâia pe regiment, care primea laude de pe urma mea.

Domnule colonel, vă promit solemn, vă rog să aveţi încredere în mine, veţi fi gheneral, afară numai dacă n-oi muri eu.

Dar, domnilor şi doamnelor, nici o fericire nu este complectă. Din buchetul frumos împrăştiat în jurul mesei lipseşte cea mai frumoasă floare a Gorjului, care se ofileşte departe de acela care o udă în fiecare seară cu lacrimile sale. Lipseşte doamna gheneral Popescu.

Toţi: Urra! Trăiască doamna general Popescu!

(Restul discursului se pierde în cacofonia de patru voci, produsă de ofiţerii tineri care intonează: Gaudeamus igitur.)

Replica.

Colonelul Popescu: Mulţumesc valorosului meu camarad pentru cuvintele sincere şi frumoase ce mi-a adresat.

Doamnelor şi domnilor, vasta cultură a colonelului Ionescu îi dă dreptul la comandamentele cele mai superioare.

V-asigur că din toată inima, din tot sufletul meu îi voi da tot sprijinul ca să ia comanda acestei brigăzi îndată ce va deveni vacantă prin avansarea mea. Numai aşa voi părăsi liniştit Gorjul, unde am fost iubit şi admirat de toată lumea, şi numai aşa munca ce am depus pentru îndreptarea acestei unităţi – pe care dumneavoastră ştiţi în ce hal am găsit-o – nu va fi pierdută. Iar pe voi, băieţi, vă îndemn părinteşte: Adăpaţi-vă din capul colonelului Ionescu, din cinstea lui, din vitejia lui, căci, aşa cum îl vedeţi de mic, a pus una din pietrele cele mai mari la temelia României Mari. (Urale nesfârşite.)

Glasul Banatului.

Un locotenent bănăţean: Mulţam frumos pentru aşa vorbe la domnul colonel, care musai urmează să fie ghinăral, ş-apoi numai ce s-o pune în capul nostru ş-om mere bucuros la Pesta, care încă-i românească, atât doar că eu mi-s bănăţean din Banat.

Baş, numai ce-am venit aci, şi tare mă rog la dumneavoastră, aş mere înapoi, că eu mi-s din Banat. Căci, mă rog frumos, şi munţii Banatului încă sunt mândri, şi noi, bănăţenii, mai vârtos ne-am lupta pentru ţară şi am fi setoşi de victorie dacă am apăra Banatul nostru, cu munţii săi, cu codrii şi apele sale, ce l-am adus ca dar de nuntă domniţii Elisabeta, nepoata lui Mihai Viteazul, care încă-i bănăţean ş-o luptat în munţii Banatului!

Colonelul Popescu: Dumneata eşti din Banat?

Locotenentul bănăţean: Placu-ţi?

Cineva (ostentativ): Domnul colonel te întreabă dacă eşti din Banat?

Locotenentul bănăţean (necăjit): Apoi doar numai ce-am spus!

Colonelul Popescu (cochetând): Mă rog, dar la noi nu vă place?

Locotenentul bănăţean: Baş, ne place şi aici. Suntem făloşi de domnia preamăritului nostru împărat, că împărat urmează să fie, şi noi, bănăţenii, nu ne vom lăsa, că doar suntem 15 milioane de români, şi toţi am înaintat, numai regele o rămas. Asta nu mai mere. Nu vom răbda mai mult. Ne jăruie inima, trebuie să se hotărască mintenaş. De aceea ne ţipă Banatul, şi la glasul Banatului încheagă apele, se surpă munţii, se cutremură omenirea toată! Trăiască Ferdinand I, primul imperator al neamului românesc! Aista-i placul Banatului! (Urale, Mulţi ani trăiască ş.c.a. Colonelul, entuziasmat, îl sărută.)

Colonelul Popescu (generos): Înseamnă, aghiotant, să-l mutăm în Banat.

Toţi: No, tune dracu-n casa lui, apoi doar toţi suntem bănăţeni din Banat. De loc am vrea să merem toţi.

Colonelul Popescu (consternat): Cum, dumneavoastră nu sunteţi din Gorj?

Toţi: (pe-ntrecute) Apoi de loc, niciunul!

Colonelul Popescu (vexat): De ce nu mi-ai raportat, colonele?

Colonelul Ionescu: Domnule gheneral, tocmai aveam de gând. Culmea e că regimentul care a plecat în locul nostru n-are nici un ofiţer din Banat.

Colonelul Popescu: Asta-i nostim! Spui serios?

Colonelul Ionescu: Pe onoarea mea!

Colonelul Popescu (sarcastic): Şcoala de război. (Cu încredere:) Nu e nimic, o îndreptăm noi şi pe asta. Să-mi aduci aminte mâine dimineaţă.

(La plecare, urcându-se în trăsură, colonelul zise brigadierului:)

— Frumos aţi vorbit, domnule gheneral!

Colonelul Popescu: Ţi-a plăcut?

Colonelul Ionescu: Fain!

Colonelul Popescu: Da ofiţerii?

Colonelul Ionescu: Au rămas tâmpiţi.

Colonelul Popescu (protector): Şi dumneata ai fost bine, da trebuia mai rar.