Ne varietur

Generalul inspector, indignat că era nevoit să calce pe pământ, înainta în silă, urmat de o suită de ofiţeri docili, tăcuţi, îngrijoraţi, eşalonaţi în adâncime şi pe grade, care se temeau să calce sănătos, aşa cum erau deprinşi.

Cortegiul părea o serie de bănuiţi duşi de procuror la locul crimei. Toţi avuseseră relaţii cu mortul. Fiecare se temea să nu fie acuzat de omor. Victima era regimentul, înşiruit din zori pe câmpul mărginit de şanţuri. Un singur nor, pâclos şi vânăt, scoborât să-l atingi cu mâna, acoperea trupa ca o cască uriaşă de război.

— Drepţi! Pentru onor. Răsună o voce prelungă, ce ambiţiona să fie glasul trâmbiţei din urmă şi să trezească oamenii morţi de neodihnă.

— Lăsaţi. Lasă astea, opreşte, te rog. Clişee vechi, colonele.

Colonelul rămase pietrificat, ca osânditul care se trezeşte în picioare după un foc de salvă îndreptat împotriva lui.

— Să vie un om cu o mitralieră.

Câţiva ofiţeri fugiră, luându-se la întrecere. Peste puţin, un soldat arămiu, escortat ca un prizonier de ofiţerul triumfător, înainta şchiopătând, intrat cu de-a sila într-o pereche de bocanci noi, stângaci în mantaua băţoasă ce-i îngreuia mişcările, nouă şi ea, ca tot restul îmbrăcămintei, şi se opri în faţa generalului ca un condamnat la moarte.

— Cum te cheamă pe tine?

— Florea.

— Florea?

— Cristache, să trăiţi.

— Nu Florea?

— Ba Florea.

— Mă ţigane, alege-ţi, ori Florea, ori Cristache.

— Florea Cristache.

— Dă-te mai aproape. Legaţi-l la ochi. Strâns, să nu vadă.

— Aolio. Nu sunt eu, mânca-ţi-aş sufletul.

— Nu te teme, Cristache, că nu te omoară nimeni. (Întorcându-se către ofiţeri:) El a auzit din război. E bună şi frica câteodată. Vezi tu ceva, mă Floreo?

— Nu văd, mânca-te-aş, că m-a strâns rău.

— Câte degete sunt aici? Nu pune mâna la batistă, ţigane.

— Păi nu le poci număra.

(Infinit superior:) – D-aia te-am legat şi eu. Ei, apucă-te acum şi desfă puşca şi să mi-o faci la loc ca din fabrică.

— Doamne! Păi aşa, cu ochii legaţi?

— Uite-aşa, legat la ochi.

În respiraţia reţinută a ofiţerilor, cu un oftat ce şuieră printre dinţii săi albi neregulaţi, soldatul se aşeză în genunchi şi cu mâini uscate, înnegrite, scoase trusa cu uneltele.

Colonelul, galben ca de ceară, aştepta, ca martirii condamnaţi la proba supremă, o minune cerească. Fiecare dibuială era o decepţie, fiecare învârtitură de daltă, o speranţă, orice bucată desfăcută, o uşurare.

Un observator dezinteresat ar fi băgat poate de seamă că ţiganul o făcea de oaie. Dibuielile lui erau exagerate şi desfacerea pieselor se succeda în ordine prea convenţională, ceea ce trăda o practică îndelungată.

Dar cine sta să bage de seamă, în panica generală, asemenea amănunte? În câteva clipe, ce părură colonelului un veac, într-o tăcere de ziduri părăsite, soldatul desfăcu arma, înşirând bucăţile metodic pe batista întinsă cu îngrijire dinaintea lui.

— Aşa, băiete, acuma încheie-o la loc.

Operaţia merse mai uşor. Ultima piesă încheiată aduse un curcubeu pe feţele întunecate ale ofiţerilor.

— Bravo, colonele! Strigă entuziasmat generalul, sărutându-l pe amândoi obrajii.

— Domnule general.

— Nimic, că strici totul. Destul. Mi-am făcut idee. Vad că s-a muncit. Vă felicit, domnilor, şi la revedere. Nu, mulţumesc, nu vreau suită. Mă duc singur. Rămâi cu ofiţerii dumitale.

— La cine e în companie? Întrebă transportat colonelul, după plecarea generalului.

— La mine.

— Domnule căpitan, îţi mulţumesc şi vin' să te sărut la rândul meu.

— Sărută-l şi tu pe Florea.

— Ce să-l sărute, domnule, că-i armurier.