VIII

Sunt zile când lumea este ca o cameră curată, cerul un tavan bine văruit, munţii nişte tapete în alb şi verde şi pe covorul pestriţ al vieţii se rostogolesc tot felul de jucării şi cântă o muzică naivă şi graţioasă. Cu astfel de zile primăvara ajunge uneori până în miezul verii, ba chiar până toamna, şi atunci sunt zile de copilărie la bătrâneţe, emoţionante ca acestea de acum, amintiri despre ceva ce se ascunde în spatele oricămi joc de copii şi în pacea sfârşitului.

Era în iulie şi credeam că a început o astfel de zi, pentru că peste lume se căţărase o blândeţe ciudată, un nor de moliciune transparentă, penetrabil ca un abur şi totuşi atât de neelastic ca o oglindă de apă limpede, o moliciune oarecum ca a lemnului, despre care încă nu ştii dacă va deveni veselă sau tristă. Clinchetul tacâmurilor pentru micul dejun era altfel decât mai înainte, greierii de afară făceau o larmă infernală, dar Roza şi Karolina beau cafea, amândouă de aceeaşi vârstă, amândouă la fel de tinere, cea de cincizeci şi cea de cinci ani, ele amestecau fărâmele de conversaţie în ceştile lor şi poate că era o conversaţie despre copiii lor nelegitimi.

Totuşi, când am ieşit afară, ziua nu mai voia să-mi placă. Sigur, era complet senin, era linişte deplină, ba în această linişte totul era atâta mişcare câtă trebuia să fie şi, cu alura paşnică a unei jucării, docilitatea existenţei omeneşti se aşezase pe povârnişurile munţilor. Însă sunetele din vale, care altădată se înălţau atât de libere şi de fluide, ca şi cum ar fi urmat să fie absorbite de aenil mai rarefiat al nemărginirii, aveau altă nuanţă, altă iuţeală, veneau aşa zicând doar ezitând, doar din obişnuinţă, în această încetinire lentă era o izolare ciudat de stagnantă căci azurul cerului matinal nu era deschis spre infinit, era mai curând ca o separaţie, ca o membrană densă de celofan întinsă de la un pisc la altul şi orice sunet care pătrundea în sus părea că tensionează şi mai mult impenetrabilitatea ei.

Ascultam: toate sunetele veneau de jos, de sus nu venea nimic, nici un strigăt de pasăre.

Membrana de celofan albastru n-a plesnit nici în cursul dimineţii. Dimpotrivă. La vremea prânzului devenise o cupolă solidă de plumb, vopsită în albastru.

M-am dus spre sat de-a lungul pârâului Venten care coteşte spre est într-un arc mare, peste talpa văii. Ogoarele se coceau şi iarba ajunsese la a doua coasă. La vremea asta orice bărbat care a devenit supusul câmpului merge cu pasul cosaşului, braţele lui sunt necontenit pregătite să avânte coasa chiar dacă, aşa ca mine, ţine în mână doar o trusă medicală, viaţa lui începe să curgă din cap în braţe şi în picioare, atrase de un pământ care nu mai creşte în sus, spre infinit, ci readuce în el infinitul, îl absoarbe în sine, pentru liniştea iernii viitoare. Când vine vremea recoltei omul nu-şi mai exprimă gândurile proprii, pentm că nu le mai are, el trece pe câmp cu paşii săltaţi ai cosaşului, un muncitor al câmpului ca atâţia alţii, care trebuie să gândească la fel cu ceilalţi şi ceea ce gândeşte nu este nimic altceva decât puterea obscură, absorbantă, a pământului. Şi eu, păşind pe solul sfărâmicios al drumului de pe câmp, priveam în sus, spre cer, aşteptând să se coboare cupola de plumb, absorbită de puterea pământului în aşteptare.

Era şi mai multă linişte decât de dimineaţă. Acolo unde pârâul are mici praguri, auzeam susurul lui şi din când în când cineva de sus, unde pajiştile de munte ajung până la pădure, îşi bătea coasa. Siluetele cosaşilor erau mici şi negre, uneori mai sclipea câte o coasă, uneori se mai vedea albul unei cămăşi.

De-a lungul tufelor dintre malul pârâului şi dram se află o fâşie îngustă de luncă, năpădită de cucută şi coada-calului, şi în unele locuri se găsesc adevărate insule de stuf. Tulpinile papurii se înălţau rigide şi lungi, se auzea scrâşnetul unei coase şi foşnetul căderii palelor de trestie. La marginea drumului erau lăsate o cămaşă peticită şi un coş cu capac. Era Wenzel care tăia stuf pentai aşternut în grajd.

— Bună dimineaţa, domnule doctor, a strigat el.

— Bună dimineaţa.

Torsul lui gol era ireproşabil format, pielea smeadă şi fără păr, păroase însă erau braţele mari, lungi, ca de maimuţă. Ţinea ridicată pe lângă el coasa care îl depăşea considerabil. Pe burtă îi atârna tocul de piele cu piatra de ascuţit.

— Muncă pe arşiţă, a spus el.

— Adevărat.

— Ar trebui să vă scoateţi şi dumneavoastră cămaşa, domnule doctor.

Râdea cu toată faţa de parcă ar fi fost încântat de apariţia mea şi era plin de familiaritate, dar se observa că putea s-o întoarcă oricând în ostilitate. Un şmecher şi o calfă de călău totodată, un mucalit şi un ucigaş din ţara nimănui, un individ căruia îi puteai încredinţa să facă multe, poate chiar şi repunerea în funcţiune a unei vechi mine, cu siguranţă însă persecutarea nemiloasă a unui mic şi lipsit de apărare comisionar de aparate de radio. Râdea şi îşi lingea sudoarea de pe buza de sus. Fiindcă tot îmi ieşise în cale aşa, întâmplător, mi se părea că nu trebuie să ezit prea mult:

— Bine că te întâlnesc, Wenzel… De fapt, ce ai cu Wetchy?

Şi-a înfipt tocul pantofului într-un muşuroi de cârtiţă prefăcut de căldură într-o grămăjoară de nisip alburiu şi afânat. A oftat.

— Ei?

— Ce să faci cu individul ăla, domnule doctor? A răspuns el cu o descurajare pe jumătate prefăcută, dar pe jumătate sinceră.

S-a întâmplat ceea ce intenţionase; am început să râd.

— Acum vă mai e şi rudă?

— Păi v-a dat fiica.

— Oarecum.

— Şi celălalt are pojar?

— Da.

— Trist, a spus el cu regret.

— Tocmai de aceea ar fi bine să-l lăsaţi în pace.

— Boala trebuie să se ia…

— E un obicei destul de răspândit.

— Ar fi mai bine să nu mai existe deloc pe lume.

— Dacă te ţii de capul lui n-o să dispară.

A spus bosumflat:

— El se ţine de capul oamenilor cu asigurările şi cu prăpăditele aparate de radio…

— Ce te priveşte pe tine, Wenzel?

— Pe mine… Deloc.

— Te cam bagi în prea multe lucmri, care nu te privesc deloc…

A făcut un gest de dispreţ:

— Domnule doctor, eu sunt un nimeni… Oamenii sunt cei ce nu-l pot suferi pe Wetchy…

— Da, dar până acum l-au lăsat în pace… A trebuit să vii dumneata…

— Eu?… Zău, domnule doctor!

— Ei, atunci cine? Marius?

S-a scărpinat în cap.

— Cu Marius e altă problemă…

— Da, am spus eu, este o problemă dacă puştii fac dezordine la ordinul lui…

— Marius nu dă nici un ordin, a spus el dispreţuitor.

— Dar atunci ce face?

De data asta s-a gândit serios. Apoi a spus:

— Marius spune numai ce gândesc ceilalţi.

— Aşa? S-au gândit tot timpul şi la tâmpenia cu aurul?

— Tot timpul, domnule doctor, tot timpul.

Pe faţa lui apăruse iar veselia obişnuită, dar vorbea totuşi serios.

M-am uitat dincolo, spre Kuppron, muntele se afla aici, cu aur în pântecele de piatră, sprijinind povara cerului plumburiu, el, o parte a pământului zvârlită în afară, poate împotriva voinţei ei, zvârlită în sus, către cer, ca să nu se prăbuşească sub puterea lui de aspiraţie, uriaş sau uriaşă, nu se ştie. În faţa mea însă se afla piticul mucalit cu coasa, şi el zvârlit afară din pământ şi cosind stuf.

— Da, a spus el, oamenii trebuie să facă ceea ce gândesc.

— Ce gândeşte Marius…

— E la fel. Trapp se culcase pe pământul fierbinte cu limba scoasă.

Mârâia încet. Parcă mârâia spre pământ. Eu am spus:

— Dacă faceţi ce gândiţi veţi avea de-a face cu jandarmeria. după câte ştiu asta s-a mai întâmplat deja şi altora care şi-au pus în practică gândurile fără multă vorbă.

— Jandarmii gândesc şi ei la fel. Mi-a făcut cu ochiul şmechereşte… Exact ca şi dumneavoastră, domnule doctor.

— Nu mă băga pe mine în glumele tale, Wenzel, am spus eu, ceea ce aveţi de gând cu Wetchy e curată mârlănie, iar în ceea ce priveşte maşinaţiile voastre privind aurul trebuie să vă avertizez.

Fireşte, trebuia să spun asta. Dar mai bine i-aş fi luat coasa din mână şi aş fi cosit eu însumi. Aerul ciudat de greu, ca plumbul, îmi ardea plămânii şi chiar dacă cunosc anatomia omului, respiraţia din mine mi se părea obscură şi de nepătruns.

El şi-a înfipt din nou tocul în nisipul muşuroiului de cârtiţă, a zâmbit şi în cele din urmă a spus:

— Oamenii vor mereu ceva nou, trebuie să li se ofere această plăcere.

— Şi asta ziceţi voi că înseamnă mântuirea lumii?

— Eu nu…

— Deci Marius.

A făcut iar gestul cinic-dispreţuitor:

— Poate.

— Dumneata vrei doar să glumeşti… Astea sunt glume proaste, Wenzel.

— Lumea trebuie să meargă înainte, domnule doctor.

Străvechi şi copleşitor ameninţa Kuppronul, ameninţau munţii stâncoşi, înălţaţi în văzduhul plumburiu, acoperiţi cu viaţa mare şi extrem de mare, viaţa milioanelor de trunchiuri ale pădurii, milioane de trunchiuri, de tufe, de ierburi şi era brusc ameninţarea batjocoritoare a moşneagului care înlătură pe tăcute stratul subţire al vieţii, ridică braţele şi apare dintr-odată în toată puterea nudităţii sale.

— Lumea trebuie să meargă înainte, repetă piticul cu coasa.

Da, ea trebuie să meargă înainte, ea trebuie să se năpustească mereu împotriva puterii zdrobitoare a moşneagului, împotriva lui, care, în mijlocul splendorii strălucitoare, lasă mereu să se vadă oroarea nudă a morţii, lumea trebuie să se năpustească asupra lui şi să năzuiască să-l submineze, să-i smulgă taina aumlui, ca să-l surpe şi cenil să se reîntoarcă absorbit de pământ.

— Da, am spus eu, lumea trebuie să meargă înainte, dar probabil că nu aşa cum crezi dumneata.

— Nici o pagubă de n-o fi aşa, râdea el, vreau să vă arăt ceva, domnule doctor.

S-a dus la coşul de pe marginea drumului şi a deschis capacul: în iarba şi franzele pe care le îngrămădise înăuntru mişuna şi mişca din foarfeci cam o duzină de raci negri-verzui.

— I-am pescuit aici, în pârâu, a explicat el, îi dau lui Krimuss, mănâncă cu plăcere. Şi el este un fel de rac.

Trapp adulmeca coşul.

Wenzel i-a ţinut o dihanie la nas:

— Ăştia sunt raci lună-de-mare.

— Păi, am spus eu, mai bine să găseşti raci decât aur, e mai cuminte.

El a irânjit din nou:

— Şi racii sunt sub pietre.

— Da, am spus eu, dar să prinzi raci este mai inofensiv, cel puţin nu faci rău nimănui… La revedere, şi lasă-l în pace pe Wetchy. Spunând asta am plecat.

— La ordin, domnule doctor, a strigat el în urma mea şi când m-am întors stătea ca o santinelă şi prezenta coasa, care cu tăişul ei curbat şi sclipitor lumina pe albastrul cerului ca o lună prea lungă.

Nu departe de sat, pe coasta cu pajiştea lui Miland, l-am văzut pe Marius. Cosea. La aceeaşi distanţă de el coseau ţăranul şi argatul Andreas, repezeau coasele în acelaşi ritm iar în urma lor, cu mişcări mai scurte şi neregulate ale greblelor lungi, îi urmau ţăranca şi Irmgard şi răspândeau iarba cosită. De la distanţă aproape că îl puteai confunda pe Marius cu ţăranul. Irmgard mi-a făcut semn cu mâna şi eu i-am răspuns. Poate că a şi strigat ceva, dar ziua devenise atât de încremenită încât văzduhului părea că i-e lene să ducă sunetul mai departe, şi el cădea, şi pe el îl absorbea pământul.

Satul era mort, puteai crede că era miez de noapte, atât de întunecată devenise lumina lipsită de nori care cobora val după val într-un răpăit de tobă fără sunet. La umbra îngustă a zidului de la han stătea culcat Pluto, cu capul adânc înfundat între labele din faţă şi părea că îi vine şi lui să mârâie împotriva pământului. Mi-a aruncat o privire tristă dar nu s-a ridicat, nici măcar să-l salute pe Trapp, azi nu aveau să-şi spună nimic, căci ceea ce poate că aveau să-şi spună era îngropat adânc în pământul către care mârâiau. Tot atât de puţin avea de spus şi doamna Sabest; şedea în cârciumă şi privea în gol.

— Astăzi nu mai vine nimeni la cabinet, am spus eu în cele din urmă.

— Nu, a spus ea.

— Vreau să aştept numai camionul cu bere, să mă ducă sus.

— Da, a spus ea.

Dar după câtva timp a adăugat:

— Peter lucrează azi la mezelărie.

— Asta-i o noutate, am spus eu, acum poate să vadă sânge?

— Wenzel i-a poruncit.

— Deci nu mai vrea nici să devină comerciant?

— Marius spune că prăvăliile de măranţişuri ar trebui închise… Că sunt doar pentru femei.

— Ei, şi voi ce credeţi?

— Soţul se bucură.

— Şi despre prăvălie?

Ea a zâmbit.

— Deocamdată cârciuma e plină în fiecare seară…

Ţăranii vin aici să râdă de Wenzel. Dar câteodată se iau rău la bătaie.

— Am observat, duminica trecută…

Puţin mai târziu a intrat Sabest. Avea legat în faţă şorţul pătat cu sânge de la măcelărie, iar cuţitul lung şi drept îi atârna la şold ca o spadă. S-a aşezat lângă nevastă şi cu mâinile roşii a apucat-o de subsuori şi a făcut-o să râdă. Suna ciudat în ziua asta nemişcată.

— Deci treaba merge, Sabest.

— Da, a spus el. Marius e un băiat grozav, acum începe o vreme nouă.

— Dar el nu se arată niciodată în cârciumă.

— Ştrengai'ul de Wenzel se descurcă singur… L-a câştigat chiar şi pe Krimuss.

— Aşa, Krimuss e mulţumit de el?

— Cred asta, flăcăul munceşte ca un cal… şi pe lângă asta o să aducă aural.

— Asta o să aducă şi nişte greutăţi.

— Ceilalţi o să se învoiască; sătenii de sus… Sunt ca femeile, nişte fricoşi.

— Ei, nu mi se pare.

Se juca cu tăişul cuţitului:

— Dacă nu cedează, o să trebuie să curgă sânge…

Oricum a cam venit vremea.

— Ai şi uitat războiul, Sabest?

El a împins buza groasă de jos într-un zâmbet de mult pierdut în timp ce pipăia din nou braţele nevesti-sii:

— Războiul? Nu, nu l-am uitat…

— Şi atunci?

A continuat:

— Adică, domnule doctor, am uitat aproape tot… Tot…

Dar a rămas ceva, mirosea tot timpul a femeie. A tăcut şi a adulmecat. Şi lumea trebuie să miroasă iar a femeie…

Pentru asta trebuie sânge… Nu numai de la viţei şi porci…

Când sunt în măcelărie îl simt, domnule doctor, simt sub picioare ce vrea pământul… Şi, dacă nu i-l dăm, nici el nu ne mai dă putere… Atunci nu mai însemnăm nimic pentru femei, nu mai suntem buni de nimic, toate ne atârnă…

Nu râdea, deşi se silea s-o facă şi pe faţa lui se citea groaza, iar mâna cu care îşi ţinea nevasta nu mai strângea, ci mai curând căuta sprijin.

— Jos trage, a spus el răguşit, arătând spre pământ.

Se stinsese şi surâsul de pe faţa hangiţei. A desprins mâna bărbatului de pe braţul ei şi şi-a pus-o pe piept acoperind-o acolo cu amândouă mâinile.

— Şi Marius o să vă dea puterea? Am întrebat eu în cele din urmă.

Mult timp n-a răspuns. Apoi a spus:

— Ce o fi să fie… Cineva trebuie s-o facă.

Mai târziu – urcasem în cabinet – a venit camionul cu bere. Claxonul lui se auzea de departe şi când am aruncat o privire pe fereastră a apărut la capătul străzii satului o maşină cam aplecată într-o parte, împopoţonată cu ochi de pisică şi semnale de avertizare, cu firme şi chiar cu un steag, un monstru terestru, plin cu băuturi pentru burţile oamenilor, pufăind şi huruind, pentru că acolo strada era foarte povârnită. S-a oprit în faţa ferestrei mele. Am auzit vocea umed-răguşită a lui Sabest şi pe gangul de la intrare s-au rostogolit butoaie. M-am pregătit de plecare şi curând am pornit, am ieşit din sat, trei oameni la ale căror încheieturi se lipea năduşeala, sub care monstrul zgomotos transpira ulei şi puţea a ulei, a ulei şi unsoare şi benzină, aşa călătoream noi oamenii pe o creaţie omenească în nemişcarea amiezii, printre ogoarele care strigau după coasă şi absorbeau încet în ele aerul liniştit şi fierbinte: ceea ce nu era încă absorbit tremura ca un luciu superficial transparent şi aştepta. În spatele nostru dansau butoaiele goale şi zornăiau din lanţurile cu care erau legate.

După capela a treia am coborât. Trapp m-a urmat cu un salt lent, aproape stângaci, şi am luat-o spre pădure pe scurtătura de pe câmp. M-am uitat în sus, la peretele Kuppronului. Părea că vibraţia imperceptibilă a luciului venea din el, pentru că şi el tremura, se încorda ca un om care duce o povară grea dar nu vrea să se observe. Şi între trunchiurile molizilor tremura aerul şi roiurile de muşte păreau aproape nemişcate.

Am cinat împreună cu Karolina şi Roza. Copila a cerut:

— Spune-mi o poveste.

Şi Karolina a povestit: „Cu multe veacuri în urmă, cerul era pe pământ… „ – De ce? A întrebat copila.

— Aşa, a spus Karolina, aşa, pentru că aşa era…

— Da, dar de ce? A întrebat copila.

— Pentru că era raiul, am spus eu, întotdeauna când cerul e pe pământ este rai şi oamenii merg să se plimbe în cer.

— Nu, a spus Karolina, pe atunci nu existau încă oameni… Mai întâi au ieşit din pământ uriaşii.

— Fiindcă cerul era pe pământ? A întrebat fetiţa.

— Da, poate, a răspuns Karolina dusă pe gânduri, întrei bându-se probabil dacă uriaşii care fuseseră creaţi atunci au fost primele servitoare din lume.

— Povesteşte mai departe.

— Ei, şi uriaşii nu voiau să rabde cerul pe pământ, erau pizmaşi şi răi şi voiau să aibă pământul numai pentru ei…

— Şi pe urmă?

— Şi pe urmă au venit încoace şi au luat pietre şi le-au pus una peste alta până au despărţit tot cerul de pământ.

— Da? Atunci el nu mai stă pe pământ.

— De-atunci nu mai stă pe pământ.

— Şi s-a supărat?

Întrebarea nu i-a căzut bine Karolinei:

— Poate… Da, poate că era trist… Şi aşa au clădit uriaşii Kuppronul din pietre.

— Şi ceilalţi munţi, am completat eu.

— Şi-acuma cerul nu mai poate să se dea jos?

— Nu, nu mai poate.

Fetiţa a chibzuit:

— Poate vine jos noaptea, când nu-l vede nimeni.

— Nu, a spus Karolina repezită, pentru că ştia că nici măcar din America nu mai vrea să se întoarcă nimeni.

— Câteodată se mai poate întâmpla, am spus eu.

Karolina m-a privit dezaprobatoare.

— Câteodată, a spus fetiţa ca şi cum şi-ar fi amintit. După cină, m-am dus în grădină. Se însera, dar obişnuitul vânt de seară nu se simţea; zăduful uscat nu se mişca.

Pe neaşteptate, după gard a apărut Marius şi a salutat.

— Marius? Dumneata aici?

A încuviinţat din cap.

— E cineva bolnav?

— Nu, domnule doctor.

— Şi ai venit la mine?

— Da, şi la dumneavoastră… Aţi vorbit azi cu Wenzel.

— Aha, de aceea.

— Nu numai de aceea… Voiam să urc Ia mină, muntele s-a anunţat.

— Ce a făcut?

— Încă nimic… Dar m-a atras în sus.

— Ei bine, atunci aşază-te un pic.

— Mulţumesc, domnule doctor.

A luat loc pe una din băncile din grădină, eu pe cealaltă. I-am oferit o ţigară; nu, era nefumător.

— I-aţi spus lui Wenzel că am gânduri ascunse, a început el cu un uşor reproş politicos.

— Ce intenţii ai dumneata nu ştiu, dar dacă Wenzel este organul dumitale executiv n-aş putea să spun că-mi place în mod deosebit.

— Wenzel, a spus el dus pe gânduri, Wenzel e un măscărici, dar ştie ce face.

— Şi ce face?

— Ce vor oamenii.

— Cu asta a şi-ncercat să mă ducă… Dar el face ce vrei dumneata, Marius.

— Ţăranul nu vrea să aibă nimic de-a face cu aurul, aşa că am renunţat.

— Şi ce vrei de fapt?… Doar nu vrei să-mi spui să eşti un simplu spectator…

— Vreau dreptate, domnule doctor.

— Aici intră poate şi hăituirea lui Wetchy?

— N-am nici o treabă cu el… Asta e doar vocea poporului, dar poporul este întotdeauna drept.

— Ascultă, Marius, eu am alte noţiuni despre dreptate.

— Mai bine să sufere el decât toţi.

— Marius, am spus eu, dreptatea vine din infinit.

— Nu, a spus el arătând spre pământ, dreptatea vine de aici, poate fi găsită tot atât de bine cu nuiaua ca şi aurul sau apa… Căci e totuna… Şi până la urmă ăsta este şi infinitul… Munţii sunt infinit de mari, pământul e infinit de mare şi, dacă îl asculţi, auzi infinitul…

— Trebuie să asculţi aici… Am spus eu arătând spre inimă.

— Şi inima vine tot din pământ, a precizat el, şi pentru că bate în pământ se şi aud toate celelalte din pământ…

Toţi, toţi de aici, a continuat el, toţi ascultă pământul…

Numai Wetchy n-o face… Vedeţi, domnule doctor, asta e dreptatea.

Se ridicase cât era de înalt, un bărbat clădit pe cele două picioare ale lui între care stă sexul, clădit dintr-un torace de care sunt ataşate două braţe ca să apuce şi să ţină şi să îndrepte nuiaua miraculoasă spre pământ, dintr-un gât cu vertebre pe care şade un cap; şi din gură ieşea vorbăria despre dreptate şi bărbatul credea în ea.

Marius umbla în sus şi în jos, cu pasul lui lung şi legănat, în care mai rămăsese ceva din mişcarea coasei.

Pietrişul scrâşnea puţin, greierii ţârâiau, altceva nu se mai auzea.

Apoi a continuat:

— Toţi trebuie să asculte în comun, atunci este dreptate… Şi dacă nu vor comunitate, trebuie siliţi.

— Dumneata vrei puterea, Marius.

— Da, pentru dreptate.

Dacă s-ar fi simţit o adiere cât de mică, probabil că nu l-aş mai fi lăsat să vorbească mai departe; în pălăvrăgeala asta era o mistică rea şi dementă, asta simţeam, la fel ca şi la prima noastră întâlnire, dar eram paralizat într-un fel ciudat, era paralizată seara în care se vărsa ziua asta, chiar şi vorbăria bărbatului venea ca dintr-o gură paralizată, da, parcă ar fi urcat prin întreg trupul pornind de la tălpi şi s-ar fi revărsat pur şi simplu involuntar.

Nu numai de aceea am spus:

— Cum ar arăta comunitatea asta? Ar fi o expediţie comună după aur?

Nu mă asculta. A spus:

— Adevărul…

— Da?

— Adevărul se scufundă tot mereu în pământ, femeile sunt cele ce înghit mereu adevărul…

Tăcere.

— Femeile sunt în pământ, Marius?

— Da… Dar ele nu mai dau niciodată înapoi ştiinţa pe care au înghiţit-o, ele nu dau decât copii… Trebuie să li se ia ştiinţa… Înghit, tot înghit mereu şi sug… Dar vremea lor e pe ducă, ele nu ştiu să asculte pământul, pentru că ele sunt chiar în pământ… Timpul lor a trecut, puterea lor s-a sfârşit, pământul nu mai vrea.

Auzeam doar cuvinte pe care le reţineam dar nu le înţelegeam. Totuşi parcă se scufunda pământul sub noi, se scufunda tot mai adânc în nemişcarea lui tăcută, peste măsură de adânc şi sub marea unei nemărginiri ale cărei valuri nocturne se înălţau încet şi fără zgomot cât munţii de înalte. Dar sus, pe cupola de piatră a cerului, se arătau palide primele stele, şi ele nemişcate.

— Muntele cheamă, a spus Marius. Şi apoi, deodată, a dispărut.

Am rămas aşezat pe bancă. Întunecimea curgea în jos de pe stânci, totuşi nu era curgere, ci o lăţire şi lărgire nemişcată, o barbă întunecată, neagră, cu reflexe argintii crescând din munte şi umplând spaţiul, atât de deasă încât stelele, deşi se înmulţeau, abia erau vizibile în tulbureala mată. Am tras cu urechea să aud glasul muntelui care-l chemase pe Marius, glasul tatălui care-l cheamă să se mântuiască, dar n-am perceput decât mormăitul nemişcat şi mut al beznei, creşterea lentă a bărbii. Peste crengile brazilor şi molizilor treceau raci negri şi le năpădeau asemeni pânzei de păianjen din care nu puteau scăpa, peste încremenirea lor înlănţuită, lungă şi palidă, se înălţa secera lunii, nemişcată şi gata să cosească. Nemişcat şi eu însumi, priveam în sus, priveam în puţul infinitului, în sus sau în jos, sau fără să mai privesc deloc, nu mai ştiam, căci ultima adâncime este şi aici şi acolo nemişcată, fără direcţie şi de neclintit, nu mai era nici bărbat, nici femeie, mai era numai o ştiinţă, ca ultim numitor comun, înnăscut în toată ştiinţa omenească şi totuşi de neînţeles pentru ea.

Şedeam aşa în nemişcarea nopţii, adâncă şi târzie.

Secera lunii a dispărut din nou în spatele copacilor încremeniţi, dispăruse deja de mult când a tunat. Era un tunet depărtat, ciudat de înăbuşit, venind din direcţia Kuppronului, un tunet ca în vis şi care m-a smuls totuşi din visare.

M-am ridicat, ca să urmăresc direcţia norilor, ţeapăn ca şi cum aş fi cosit toată ziua, am ieşit afară, pe drumul care ducea spre câmp. Dar nicăieri nu se putea vedea nici un nor; probabil că furtuna era în spatele Kuppronului am crezut eu, dar nu mult. Pentru că acum uruitul s-a repetat şi atunci mi-am dat seama că nu venea din spatele muntelui, ci chiar din munte, era un zgomot neliniştitor, neobişnuit de difuz, caie începea încet, ca să crească brusc şi să se întrerupă iar. În momentul următor, au început să cadă ţiglele de pe acoperişul casei mele, un geamăt a străbătut toată pădurea, de parcă i-ar fi venit sfârşitul şi abia după aceea am simţit sub picioare zvâcnetele pământului, am simţit toată neputinţa, care nu-i mai mare în faţa nici unei violenţe a naturii decât în faţa cutremurului.

M-am repezit în casă, în camera Karolinei, unde dormea şi copilul, am aprins lumina şi am strigat la bătrână:

— Cutremur, Karolina, ieşiţi în grădină. Lampa aprinsă mai pendula încă tare încolo şi încoace, din tavan cădeau bucăţi de gips, şi luasem copilul, să-l duc afară. Dar până să ajung la uşa casei, s-a produs un nou şoc; casa trosnea din toate grinzile, o uşă s-a deschis, în horn curgea moloz, şi auzeam cum cad ţiglele afară. Uşa casei se înţepenise, a trebuit să folosesc toată puterea ca să o forţez şi m-am bucurat când am ajuns afară cu copilul. Dar n-a mai urmat nimic.

Roza, speriată de trezirea neaşteptată, scâncea în braţele mele, şi eu mă gândeam ce e de făcut acum. Karolina se pare că îşi îmbrăca o toaletă de gală, în cinstea cutremurului, căci n-a apărat. Nu voiam să intru încă o dată în casă cu fetiţa, dar nu puteam s-o las afară singură plângând.

Am strigat de câteva ori „Karolina”, fără să capăt vreun răspuns. Totul rămânea tăcut, în pădure însă tot mai trosnea, era ca şi cum pădurea şi-ar fi întins mădularele amorţite, da, într-adevăr, era ca şi cum nemişcarea lumii s-ar fi sfârşit acum, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un coşmar şi din depărtare se anunţa aluzia unei adieri de vânt. În timp ce eu mă tot agitam neajutorat, a sosit în goană Wetchy:

— Ce-a fost asta, domnule doctor?

Tremura tot…

— Cred că un cutremur… la voi s-a întâmplat ceva?

— Nu, nu s-a întâmplat nimic.

Dar auzisem oare zgomotul înfricoşător al funicularului? Abia acum mi-am amintit de şuierătura ascuţită şi scrâşnetele care se amestecaseră cu trosnetul pădurii.

Nu-mi puteam da seama cum de a rămas în afara conştiinţei mele. Dar aşa era.

— Spune-mi, Wetchy, ai scos afară şi copilul?

— Da, soţia şade cu el în faţa casei.

— L-aţi învelit?

— Chiar foarte bine… Putem să intrăm iar în casă?

— Aşa cred… Dar ai grijă un moment de Roza… Nu, n-o atinge, altfel carantina noastră nu mai are nici un sens… Stai numai lângă ea.

Am culcat copila pe bancă şi am intrat în casă. Poate că pe Karolina o lovise damblaua de frică.

N-o lovise. Doraiea liniştită în patul ei, nu fără să fi stins mai înainte în mod prudent lumina. Poate că nu ştia ce se întâmplase. Şi asta era cu siguranţă cea mai înţeleaptă comportare care se poate alege în astfel de cazuri. Totuşi n-am îndrăznit încă să o aduc înăuntru pe Roza.

— Rămâi încă puţin aici, i-am spus deci lui Wetchy când am ieşit din nou, mă duc dincolo, îţi liniştesc soţia şi fac rapid o recunoaştere în sat… Oamenii de aici au mai apucat lucruri din astea.

Aşa am şi făcut. Mai întâi am vizitat-o pe doamna Wetchy care şedea afară cu băieţelul în braţe. Copilul era bine înfofolit, noaptea era caldă, nu era nici un pericol.

Apoi m-am dus dincolo, în sat.

În multe case era lumină. Câţiva oameni, mai mult sau mai puţin sumar îmbrăcaţi, umblau de colo-colo pe uliţă.

Nu erau deosebit de agitaţi. Păi da, din când în când se întâmplă câte ceva, de data asta a fost doar puţin mai tare decât altădată, dar noaptea este mai înfricoşător decât ziua, când abia dacă îi dai atenţie. N-am decât să-mi aduc aminte cum a fost cu patru ani în urmă, toamna. Da, îmi aduceam aminte; de altfel, atunci fusesem în satul de jos şi nu simţisem aproape nimic. Dacă mai sunt de aşteptat şi alte şocuri? Nu, se pare că nu; fireşte, muntele face ce vrea, dar există un simţ pentru asta…

Şi eu aveam acest simţ. Aerul se înălţa uşor şi cald din vale. Cerul era plin de sclipirea stelelor de vară. O frumoasă noapte paşnică.

Sus, în curtea minei, erau de asemenea ferestre luminate. Voiam să trec repede şi pe la mama Gisson şi nu mică mi-a fost uimirea când l-am văzut la uşă pe Marius.

EI era acolo împreună cu Mathias-Munteanul şi, după cum mi se părea, erau într-un schimb de cuvinte agitat, întreţinut mai curând de Marius decât de domolul Mathias.

— Mathias, l-am auzit spunând, muntele a grăit, a venit vremea.

— Da, a răspuns Mathias, de grăit a grăit, dar zice să-l laşi în pace.

Nu încăpea nici o îndoială că Marius era într-o stare de agitaţie considerabilă, îşi trecea mâna prin plete, aşa cum au obiceiul italienii când îi apucă disperarea.

— Funiculaml s-a prăbuşit, striga el, nu-i destul semn?

— Zău? S-a prăbuşit funicularul? Am spus eu apropiindu-mă, ai fost şi dumneata acolo, Marius?

— S-a prăbuşit în faţa ochilor mei, în faţa ochilor mei a azvârlit jos cabina.

Ochii lui aveau o strălucire dementă.

Da, el dispăruse în direcţia funicularului. Oare de aceea n-am vmt eu să aud cum se prăbuşeşte?

— Muntele n-a putut să sufere niciodată funicularul, a spus Mathias calm, n-a avut nevoie de tine ca s-o facă.

Marius a pufnit:

— Muntele v-a avertizat…

— Da, i-o tăie Mathias, pe voi cei de jos v-a avertizat… Vrea să fie lăsat în pace… Poţi să le spui asta şi celor de acolo, din sat…

La fereastră a apărut mama Gisson, s-a aplecat peste barba garoafelor agăţătoare şi mi-a zâmbit prieteneşte.

— Ai şi venit, domnule doctor, a spus ea, doar pentru că muntele a vorbit un piculeţ?

Marius a fulgerat-o cu privirea:

— Mie mi-a grăit, mi-a spus că ameninţă, toţi munţii ameninţă, pământul ameninţă, de prea mult timp n-a fost împăcat… Vremea femeilor s-a sfârşit.

— Da, a spus mama Gisson amabilă, s-ar putea să ai dreptate… Nu vin vremuri bune.

Marius a râs cu dinţii lui albi:

— Închide fereastra, mamă, acum vine vremea noastră, acum vine ştiinţa noastră.

— Da, a spus bătrâna de la fereastră, dar e păcat.

— Du-te şi te culcă, Marius, a fost de părere MathiasMunteanul.

— Nu, a strigat Marius, cântă, Mathias, cântă cu mine…

Şi a început:

— S-a rupt funicularul. Vin vremurile noi… „ – Ei? A întrebat el, când Mathias nu lua nici o măsură să cânte împreună cu el.

— Eşti beat, a spus Mathias-Munteanul.

Brusc, Marius a devenit serios.

— Posibil, a spus el şi se pregătea să plece fără să salute.

Dar numai după câţiva paşi a început să cânte iar: „S-a rupt funicularul, Vin vremurile noi… „ Cei câţiva oameni care mai erau pe stradă se uitau după el uimiţi.

Mathias Gisson râdea:

— Ce nebun afurisit.

— Da, a spus mama Gisson de la fereastră, e nebun dar acu' vine vremea lui.

— De ce să nu vină, mamă, am spus eu, dacă acolo jos unii se iau după el? I-au căzut în capcană?

Mathias-Munteanul a spus:

— Muntele nu se ia după el.

— Muntele nu, dar oamenii da, a spus mama Gisson.

— Şi doar Wetchy o să plătească oalele sparte, am fost eu de părere.

— Nu-i chiar aşa mare deosebirea dintre el şi Wetchy, de aceea îl şi urăşte.

N-am înţeles-o.

— Ăluia i-e frică… Acum stă la mine cu copilul… Pot să-l trimit acasă, mamă?

— Da, du-te liniştit şi bagă-ţi oamenii în pat; azi nu mai vine nimic.

— Mulţumesc, mamă, doar atât am vrut să ştiu.

M-am întors la mine, l-am trimis pe Wetchy acasă, am culcat-o pe Roza în pat şi m-am dus şi eu la culcare.

Toată ziua următoare, Karolina a fost foarte mirată după ce i-am povestit întâmplările, şi nu-i venea să creadă nici un cuvânt. Nici măcar de căderea ţiglelor de pe acoperiş nu era încă total convinsă. Într-adevăr, era o dimineaţă atât de frumoasă că nu-ţi mai puteai închipui nicicum ceva neliniştitor. Vântul se împrospătase de la nord, se putea conta pe menţinerea timpului frumos, era de sperat o recoltă bună.