DIALOGUL AL DOILEA.

        Interlocutori: Sebasto, Onorio190, Coribante, Saulino.

        SEBASTO: Tu îţi aduci aminte că ai dus în spate samarul? 191

        ONORIO: Şi samarul, şi povara, şi din când în când am tras şi la roată: mai întâi am fost în slujba unui grădinar pe care-1 ajutam să care bălegar din cetatea Tebei până la tarlaua de lângă zidul cetăţii, iar de la tarla, înapoi la oraş, varză, salată, ceapă, pepeni, ridichi şi păstârnac; de la el m-a cumpărat un cărbunar, unde însă am rămas în viaţă numai câteva zile.

        SEBASTO: Cum e cu putinţă să-ţi aminteşti aşa ceva?

        ONORIO: O să-ţi spun şi asta. Aflându-mă eu la păscut, pe buza unei râpe pietroase şi abrupte, şi poftind la un ciulin care creştea mai la vale, spre prăpastie, crezând că-mi pot întinde fără pericol gâtul până la el, m-am aplecat, fără vreo remuşcare a conştiinţei şi împotriva instinctului raţiunii naturale, mai mult decât trebuia: drept care am căzut din înaltul povârnişului, iar stăpânul meu a priceput că mă cumpărase pentru corbi. Liberându-mă eu astfel din închisoarea trupului, am devenit spirit, rătăcind fără de picioare; şi am observat că eu, ca substanţă spirituală, nu eram diferit nici ca gen nici ca specie de toate celelalte spirite care transmigrau în urma descompunerii altor animale şi corpuri compuse; şi am văzut că Parca192 nu face diferenţă între corpul omului şi cel al măgarului, nici între cel al animalelor şi cel al lucrurilor considerate neînsufleţite, şi nu doar în privinţa materiei trupeşti; ea nu face diferenţă nici în materie de spirit, între sufletul măgarului şi cel al omului sau între sufletul vieţuitoarelor şi sufletul oricăror lucruri de pe lume: întocmai precum toate lichidele sunt în esenţă un singur lichid, toate crâmpeiele de aer sunt ca substanţă un singur aer, la fel toate spiritele ţin de un singur spirit, al Amfitritei193, şi la acela se întorc toate194. Iar după ce am adăstat o vreme în starea aceea, iată că Letheum adfluvium Deus evocat agmine magno, scilicet immemores supera ut convexa revisant, rursus et incipiant în corpora velle revertim.

        Atunci, laolaltă cu mulţimea a cărei principală călăuză era Mercur196, am plecat din câmpiile fericite fără să sorb din undele repezi ale râului Lehte197, prefăcân-du-mă doar că beau asemeni celorlalţi: dar n-am făcut decât să-mi apropii buzele şi să ating apa, atât cât să-i păcălesc pe cei ce ne vegheau, cărora le-a fost de ajuns să-mi vadă gura şi bărbia ude. Am luat-o apoi spre aerul mai curat, trecând prin poarta Cornee198 şi, lăsând în urmă şi dedesubt adâncurile, m-am trezit pe muntele Parnas care – nu-i legendă!

        — Din pricina izvorului său cabalin a fost închinat de părintele Apollo fiicelor sale, Muzele199. Acolo, prin voia şi rânduiala destinului am redevenit măgar, dar fără să pierd speţele inteligibile, sufletul meu animal nefiind văduvit şi sărăcit de ele, iar virtutea şi vlaga acestuia au făcut să-mi crească de o parte şi de alta a trupului forma şi substanţa a două aripi destul de mari încât săînalţe până la aştri greutatea mea trupească. Atunci am fost văzut şi numit nu pur şi simplu măgar, ci Măgar zburător, sau calul Pegas. Apoi am fost însărcinat să îndeplinesc multe dintre poruncile prevăzătorului Jupiter, l-am slujit pe Belerofon200, am trecut prin multe şi faimoase aventuri, iar în cele din urmă am fost înălţat la cer la hotarul dintre Andromeda şi Lebăda pe de o parte, şi Peşti şi Vărsător, de cealaltă.

        SEBASTO: Rogu-te, mai dă-mi un răspuns înainte de a mă face să înţeleg în amănunt tot ce povesteşti: din experienţă şi amintire proprie poţi confirma opinia pitagoricienilor, a druizilor, a saducheilor201 şi a altora ca ei privind acea continuă metempsihoză, adică transformare sau reîntrupare a tuturor sufletelor?

        Spiritus eque feris bumana în corpora transit, inque feras noster, nec tempore deperit ullo f202

        ONORIO: Da, domnul meu, aşa e cu siguranţă.

        SEBASTO: Prin urmare dumneata susţii neabătut că între sufletul omului şi cel al dobitoacelor nu e o deosebire de substanţă? Şi că ele diferă numai ca formă?

        ONORIO: Sufletul omului este în esenţa sa, ca gen şi speţă, la fel cu cel al muştelor, al scoicilor de mare203, al plantelor şi al oricărui alt lucru însufleţit, adică având suflet: căci nu există corp care să n-aibă într-însul un suflet care comunică, care mai vioi şi desăvârşit, care mai puţin. Or, acest spirit, ca urmare a destinului sau providenţei, a rânduielii sau întâmplării, se contopeşte când cu o specie de trupuri, când cu alta: şi atunci, în funcţie de complexitatea alcătuirii şi a mădularelor, va avea grade diferite de desăvârşire a minţii şi a făptuirilor sale. Prin urmare, atunci când un spirit sau suflet care, pe când se afla într-un păianjen, avea o anume înde-mânare şi un anume număr, mărime şi formă de gheare şi picioare, odată renăscut ca om, capătă o altă minte şi alte instrumente, alte priceperi şi făptuiri. Merg până într-acolo spunând că, de-ar fi cu putinţă sau s-ar întâmpla cu adevărat ca la un şarpe, capul să se prefacă şi să se replăsmuiască în chip de cap omenesc, ca bustul să-i crească atât cât poate încăpea în specia lui, dacă i s-ar lăţi limba, i s-ar lărgi spatele, dacă i-ar creşte braţe şi mâini, iar în locul în care i se termină coada i-ar răsări o pereche de picioare, atunci acest animal ar înţelege, s-ar înfăţişa, ar respira, ar vorbi, ar făptui şi ar umbla întocmai ca şi un om; şi chiar ar fi om204; şi invers, omul nu ar fi altceva decât şarpe, dacă braţele şi picioarele i s-ar resorbi în trup, dacă toate oasele s-ar aduna formând numai şira spinării, dacă ar lua formă de şarpe şi ar căpăta toate acele alcătuiri trupeşti şi toate comportările ce decurg din ele. Atunci ar avea o minte mai mult sau mai puţin iute, în loc de a vorbi ar şuiera, în loc de a merge s-ar târî, în loc de a-şi construi o casă şi-ar săpa o gaură şi nu şi-ar dori o cameră ci gaura cu pricina; şi cum înainte depindea de acele mădulare, instrumente, potente şi acte, acum ar depinde de cestelalte: întocmai cum unul şi acelaşi meşter, inspirat diferit de proprietăţile diferite ale materialului şi mânu-ind unelte diferite, dă la iveală proiecte şi făurituri diferite. De aici puteţi pricepe că este posibil ca multe animale să aibă mai multă minte şi un intelect mai luminat decât omul (şi nu e glumă ce a spusMoise despre şarpe când 1-a numit cel mai înţelept205 dintre toate animalele de pe pământ), dar, din pricina puţinătăţii mijloacelor de care dispun, rămân mai prejos decât acesta, la fel cum omul, prin bogăţia ce i-a fost dăruită206, e cu mult mai presus de ele. Şi ca să te convingi, priveşte mai îndeaproape şi cugetă în sinea dumitale ce s-ar întâmpla dacă omul ar avea de două ori mai multă minte decât are, dacă intelectul lui activ ar străluci mult mai puternic decât face acum, dar, cu toate acestea şi rămânând el în tot restul la fel, mâinile i-ar fi transformate în două picioare: spune-mi cum ar mai rămâne impune207 relaţiile dintre oameni, cum s-ar mai putea întemeia şi dura familiile şi convieţuirea lor altminteri sau mai bine decât cele ale cailor, cerbilor sau porcilor, fără a fi devoraţi de nenumărate specii de animale şi fără a fi astfel destinaţi unei distrugeri mai mari şi mai sigure? 208 Şi, ca urmare, unde s-ar mai pomeni instituire de doctrine, inventare de discipline, grupare de cetăţeni, proiectare de clădiri şi multe alte lucruri care sunt semne ale măreţiei şi excelenţei omeneşti şi care-1 fac pe om triumfătorul neînvins al tuturor celorlalte specii? Toate astea, dacă priveşti cu atenţie, nu decurg din pravila minţii ci din cea a mâinii, organul organelor209.

        SEBASTO: Ce spui atunci de maimuţe sau de urşi care, dacă nu admiţi că au mâini, au totuşi un instrument nu mai prejos ca mâna.

        ONORIO: Dar nu au alcătuirea pe măsura unei atari puteri spirituale; deoarece la astfel de animale şi la multe altele, din pricina alcătuirii lor materiale butucănoase sau fluide, inteligenţa universală nu poate imprima sufletelor lor o asemenea forţă spirituală210: dar această comparaţie se referă la speciile de animale cele mai dotate intelectual.

        SEBASTO: Dar papagalul n-are şi el organul desă-vârşit pentru a scoate orice sunet articulat? Atunci de ce poate vorbi atât de greu, cu atâta caznă şi atât de puţin şi fără a înţelege ceea ce spune?

        ONORIO: Pentru că nu are facultatea nimerită de a învăţa şi a reţine, cea potrivită omului, ci aceea potrivită speciei sale, în virtutea căreia n-are nevoie să-1 înveţe cineva să zboare, să-şi caute hrana, să deosebească mâncarea de otravă, să facă pui, să-şi construiască cuibul, să-şi schimbe lăcaşul, să se adăpostească pe vreme rea şi să facă faţă nevoilor vieţii nu mai puţin, ci uneori chiar mai bine şi mai lesne decât omul.

        SEBASTO: învăţaţii spun că asta se datorează instinctului şi nu inteligenţei sau gândirii logice212.

        ONORIO: întreabă-i pe învăţaţii dumitale dacă asemenea instinct este simţ sau intelect. Iar de e simţ, dacă vine dinăuntru sau din afară? Or, nevenind el din afară, cum bine se vede, să spună ei ce simţ interior mai bun ca al omului îi înarmează cu prevederea, dibăcia, deprinderea, precauţia şi agerimea cu care fac faţă nu doar situaţiilor prezente, dar şi celor viitoare.

        SEBASTO: Sunt puşi în mişcare de inteligenţa infailibilă.

        ONORIO: Aceasta, dacă este principiu natural şi proxim care se exercită asupra unei acţiuni apropiate şi individuale, nu poate fi universală şi exterioară, ci trebuie să fie particulară şi interioară şi, prin urmare, o calitate a spiritului, care îl mână din urmă213.

        SEBASTO: Aşadar spui că nu inteligenţa universală îi mână?

        ONORIO: Spun că inteligenţa universală eficientă este una la toţi: ea mişcă totul, ea produce gândirea; dar mai este în fiecare şi o inteligenţă individuală, prin care fiecare este mişcat, este luminat şi gândeşte; iar aceste inteligenţe individuale sunt tot atâtea câte sunt existenţele individuale. Aşa cum puterea de a vedea sporeşte cu cât sporeşte numărul ochilor şi e provocată şi luminată îndeobşte de un foc, de o lumină, de un soare: la fel puterea intelectivă sporeşte cu cât sporeşte numărul celor ce împărtăşesc acelaşi suflet cunoscător, iar deasupra tuturor străluceşte soarele unui unic intelect. Aşadar, deasupra tuturor vieţuitoarelor se află un simţ activ, acela care le face pe toate să simtă şi prin care toate sunt sensibile în act; şi la fel se află un intelect activ, care le face pe toate să gândească, şi prin care toate sunt intelective în act214. Prin urmare există atâtea simţiri şi atâtea gândiri pasive sau posibile câte sunt existenţele individuale: iar ca trăsături individuale şi complexitate a alcătuirii ele sunt tot atât de diferite şi numeroase pe cât de numeroase şi diferite sunt alcătuirile şi formele lor trupeşti.

        SEBASTO: Spune-i cum îţi place şi înţelege-1 cum vrei: eu unul refuz să numesc intelect acel instinct raţional al animalelor.

        ONORIO: Dar dacă nu poţi să-1 numeşti nici simţ, atunci presupui că, în afară de puterea senzitivă şi cea intelectivă, animalele trebuie să mai aibă încă o putere de cunoaştere215.

        SEBASTO: Voi spune că e o putere eficientă a simţurilor lăuntrice.

        ONORIO: De ce atunci să nu numim această putere eficientă intelect uman, ca cel în virtutea căruia gândeşte omul? In fond avem toată libertatea de a numi cum ne place şi a limita definiţiile şi sensurile cuvintelor cum ne pare mai potrivit, la fel cum a făcut Averroes. Şi am toată libertatea de a spune că înţelegerea dumitale nu e înţelegere sau că orice faci dumneata faci nu din intelect ci din instinct: de vreme ce faptele altor animale mai demne decât ale dumitale (precum cele ale albinelor şi furnicilor) nu se numesc că vin din intelect ci din instinct. Sau voi spune că instinctul acelor mici făpturi este mai demn decât intelectul dumitale216.

        SEBASTO: Hai să nu mai discutăm deocamdată mai mult despre asta, ci să revenim la subiectul nostru.

        Dumneata zici că, la fel cum dintr-o aceeaşi ceară sau alt material se modelează figuri felurite şi diferite, la fel din aceeaşi materie corporală sunt făcute toate corpurile şi din aceeaşi substanţă spirituală toate spiritele?

        ONORIO: întocmai; adaugă la aceasta că din mulţimea felurilor de a fi, a obişnuinţelor, a rânduielilor, a mărimilor şi a părţilor alcătuitoare ale corpului şi spiritului decurge diversitatea firilor, a alcătuirilor, iau naştere feluritele organe şi apar diferitele genuri de lucruri.

        SEBASTO: Părerea asta mi se pare nu prea depărtată nici tocmai contrară credinţei profeţilor care spun că totul se află în mâna universalului eficient precum acelaşi lut în mâna unuia şi aceluiaşi olar, lut care, cu roata acestui vârtej de aştri217, este modelat şi remo-delat, în perindarea naşterilor şi distrugerilor lucrurilor, când într-un nobil pocal, când într-un pocit de ulcior,dar mereu din acelaşi material.

        ONORIO: Asta au priceput şi declarat mulţi dintre rabinii cei mai înţelepţi. Aşa pare să fi înţeles şi cel ce a zis: „Salva-vei oameni şi vite pe-atât pe cât îţi vei înmulţi mila.”218 Acelaşi lucru devine limpede şi din transformarea lui Nabucodonosor219. De aceea unii saduchei au crezut că Botezătorul ar fi fost Ilie220: nu că ar fi avut acelaşi trup, ci acelaşi spirit într-un alt trup. Prin acest fel de renaştere unii speră că justiţia divină le va face dreptate după sentimentele şi faptele de pe când erau în alt trup.

        SEBASTO: Rogu-te, să nu mai vorbim de asta căci părerea dumitale începe să-mi placă prea tare şi încep s-o cred mai mult decât verosimilă; iar eu vreau să-mi păstrez credinţa în care am fost crescut de părinţii şi de învăţătorii mei: de aceea povesteşte mai bine întâmplări istorice sau scorneli sau pilde şi încetează cu demonstraţiile şi citatele care, cred eu, sunt strâm-bate de dumneata mai mult decât de alţii.

        ONORIO: Ai dreptate, omule. Şi, de altfel, trebuie să termin ce începusem să-ţi spun, dacă nu ţi-e teamă că şi prin asta ţi-aş putea corupe gândirea şi tulbura conştiinţa nepătată.

        SEBASTO: Nu, asta nu; dimpotrivă, te ascult cu mai multă plăcere decât am ascultat vreodată vreo poveste.

        ONORIO: Atunci, dacă nu mă asculţi pentru teorie şi învăţătură, ascultă-mă de plăcere.

        A doua parte a dialogului.

        SEBASTO: Ii vezi cumva sosind pe Saulino şi Cori-bante?

        ONORIO: Era vremea să fi ajuns. Mai bine mai târziu decât niciodată, Saulino!

        CORIBANTE: şi tardus advendus, citior expeditio221.

        SEBASTO: Cu întârzierea voastră aţi pierdut o seamă de subiecte frumoase şi aş ţine ca Onorio să le reia.

        ONORIO: Vai, nu, nu mi-ar plăcea defel; mai bine să ne continuăm discuţia, căci de va fi nevoie să repet unele lucruri, le-o voi face numai lor şi în tihnă: deoarece acum n-aş vrea să-mi întrerup firul povestirii.

        SAULINO: Da, da, e bine aşa: mergi mai departe.

        ONORIO: Aşadar, aflându-mă eu, cum spuneam, în înaltul cerului sub numele de calul Pegas, mi s-a întâmplat ca, urmând regula prefacerii în forme inferioare, din vrerea destinului şi din pricina unei anumite înclinaţii pe care, îmbătat de nectar, o căpătasem acolo (prea bine descrisă de platonicianul Plotin222), am fost trimis223 să devin ba filosof, ba poet, ba pedant; chipul însă mi-1 lăsasem în cer unde, din timp în timp, la vremea transmigraţiei, mă întorceam cu amintirea celor învăţate în întrupările mele; iar când se întâmpla să trebuiască să revin într-un alt lăcaş pământesc, o lăsam acolo ca într-o bibliotecă. Dintre acele amintiri224, ultimele sunt cele pe care am început să le capăt în timpul vieţii lui Filip Macedoneanul, după ce am fost zămislit, după cum se crede, din sămânţa lui Nicomah225. Acolo, după ce am fost învăţăcelul lui Aristarh226, Platon şi alţii, am fost înaintat, mulţumită tatălui meu care era sfetnicul lui Filip, în funcţia de preceptor al lui Alexandru cel Mare; sub domniaacestuia, deşi eram foarte învăţat în ştiinţele umaniste, în care străluceam mai tare decât toţi înaintaşii mei, m-a cuprins bănuiala trufaşă – căci preceptorii sunt îndeobşte trufaşi şi îndrăzneţi – că as fi şi filosof al naturii: şi prin asta, cum cunoaşterea filosofică se stinsese, Socrate murise, Platon fusese izgonit, iar alţii se împrăştiaseră în felurite chipuri, am rămas eu singur, chior în ţara orbilor; aşa că nu mi-a fost greu să capăt faima de retor, politician, logician şi chiar de filosof. Astfel, reluând greşit şi prosteşte opiniile celor din vechime şi făcându-i pe acei înţelepţi cumsecade să vorbească şi să gândească mai stâlcit decât ar face-o până şi copiii sau babele ramolite, m-am dat drept reformator al acelei discipline despre care nu ştiam o iotă. M-am intitulat prinţul peripateticienilor, am predat la Atena, sub porticul Liceului, unde, la lumina sau, pentru a spune adevărul, la întunericul care domnea în mine, am înţeles şi am predat greşit natura principiilor şi substanţa lucrurilor, am delirat, mai presus de orice delir, despre esenţa sufletului, fără a înţelege nimic din adevărata natură a mişcării şi a universului; şi, în consecinţă, datorită mie ştiinţa naturală şi divină s-a stins şi-a decăzut atât de jos pe cât de sus se afla în vremea caldeenilor şi pitagoricienilor227.

        SEBASTO: Constatăm totuşi că ai fost atâta vreme în admiraţia lumii; şi printre alte minunăţii rostite despre tine, s-a găsit şi un arab228 care a spus că, năs-cându-te pe tine, natura a făcut efortul suprem pentru a aduce pe lume mintea cea mai cristalină, pură, înaltă şi purtătoare de adevăr pe care a putut-o ea făuri: şi în genere eşti numit „geniu al naturii”.

        ONORIO: Cum de-ar fi pe lume nerozi de n-ar fi şi falsă credinţă! Iar de n-ar fi ea, cum ar exista succesiunea ştiinţei şi virtuţilor cu dobitociile şi inerţia, sau alte alternanţe de experienţe contrarii, cum sunt noaptea şi ziua, fierbinţeala verii cu gerul iernii! 229

        SEBASTO: Revenind însă la cunoştinţele privitoare la suflet (lăsând deocamdată la o parte celelalte subiecte), eu am citit şi am cugetat la cele trei cărţi ale dumitale230 în care vorbeşti atât de bâlbâit încât nici un alt bâlbâit nu le-ar pricepe; de asta te poate lesne convinge mulţimea de păreri diferite, de interpretări aiuritoare şi de întrebări, toate încercând să descâlcească şi să lămurească ce vrei să spui în acele teorii încurcate şi subţiratice care nu ascund (dacă ascund totuşi ceva) decât o pedantă şi peripatetică inconsistenţă.

        ONORIO: Nu-i nici o mirare în asta, frate dragă, de vreme ce nu e cu putinţă ca alţii să priceapă cum am înţeles eu nişte lucruri pe care, de fapt, eu nu le-am înţeles: sau să găsească o construcţie şi o argumentaţie în ceea ce doream eu să spun, dacă eu însumi nu ştiam ce voiam să spun. Ce deosebire credeţi că este între aceştia şi cei ce caută coarnele pisicii şi picioarele tiparului? Absolut niciuna. Dar, îngrijindu-mă eu ca să nu-şi dea seama de asta şi alţii şi să-mi pierd, astfel, reputaţia de prim filosof, am făcut în aşa fel încât oricine ar fi studiat filosofia mea naturală (în care eram şi mă ştiam total neştiutor) să gândească şi să creadă, dacă n-avea destulă minte, că orice ciudăţenie sau confuzie descoperită în ea nu provenea de la mine, ci de la neputinţa lui şi a capacităţilor sale de a trece dincolo de suprafaţa enunţurilor mele. Drept care am aranjat să se publice scrisoarea aceea către Alexandruunde ceream ca tratatele mele de fizică, deja publicate, să fie socotite ca şi nepublicate231.

        SEBASTO: Şi cu asta, pare-mi-se, eşti cu conştiinţa împăcată! Iată cum se înşală toţi măgarii care-s gata să se plângă de dumneata la ziua judecăţii, cum că i-ai fi păcălit şi fermecat, şi că, prin şmecherii sofiste, i-ai fi abătut din drumul nu ştiu cărui adevăr pe care, cu alte principii şi pe alte căi, l-ar fi putut dobândi. Pentru că tu le-ai spus răspicat ceea ce trebuiau pe drept să gândească: anume că dacă tu ai publicat ca şi când n-ai fi publicat, ei, după ce te-au citit, trebuie să considere că nu te-au citit; şi aşa cum tu ai scris de parcă n-ai fi scris, la fel şi aceia care îţi propovăduiesc doctrina trebuie ascultaţi tot atât cât şi unii care ce vorbesc de parcă n-ar vorbi. In sfârşit, dumitale nu trebuie să ţi se dea mai multă crezare decât unuia ce cugetă şi dă sentinţe despre lucruri de care n-a avut vreodată habar.

        ONORIO: Aşa e cu siguranţă, dacă e să-ţi spun cinstit cum gândesc lucrurile acum: căci nimeni nu trebuie înţeles mai mult decât vrea el însuşi să se facă înţeles; şi nu trebuie să-i hăituim cu intelectul pe cei care fug de intelectul nostru, acuzându-i fie că vorbesc în enigme sau metafore, fie că nu vor să se facă înţeleşi de ageamii, fie că se tem de dispreţul mulţimii, fie că nu vor să dea mărgăritare la porci. Căci acum s-a ajuns până într-acolo încât orice satir, orice faun, orice sanchiu, orice ameţit sau nevricos, când îşi povesteşte visele sau îndrugă palavre fără cap şi coadă, se-aşteaptă să-1 bănuim că rosteşte ditai profeţia, că ascunde un mare mister, secrete înalte şi taine divine în stare să învie morţii, pietre filosofale şi alte potlogării bune să sucească mintea celor cu minte puţină şi să-i ţicnească de tot, în aşa fel încât să-i facă să-şi irosească timpul, inteligenţa, faima şi averea şi să-şi cheltuie viaţa în chipul cel mai jalnic şi ticălos232.

        SEBASTO: Treaba asta a priceput-o prea bine un prieten de-al meu, care având nu ştiu ce carte cu profeţii enigmatice sau altceva de soiul ăsta, după ce şi-a stors cu ea o bună parte din creier, a aruncat-o cu graţie şi eleganţă în latrină, spunându-i: „Draga mea, tu nu vrei să fii înţeleasă, iau eu nu voi a te înţelege”; şi i-a urat să se ducă la dracu' şi să-1 lase naibii în pace.

        ONORIO: Dar de compătimit şi de râs este mai ales faptul că, la citirea acestor cărţulii şi bucoavne năroade, Silvio e cuprins de uimire, Ortensio de melancolie, Serafino slăbeşte, se gălbejeşte Cammaroto, Ambruogio albeşte, Giorgio dă în ţicneală, Reginaldo aiurează, Bonifacio se umflă, iar sfinţia sa Don Cocchiarone233 „pătruns de o nesfârşită şi nobilă mirare” umblă de colo colo prin sala cea mare, unde-şi face el plimbările, departe de gloata de mişei şi ţopârlani; şi potrivin-du-şi, ba într-o parte ba în cealaltă, poalele togei sale literare, urnindu-şi ba un picior ba celălalt, iţindu-şi pieptul ba la stânga ba la dreapta, cu textul de comentat sub braţ, cu gestul de a da de pământ cu puricele pe care-1 ţine între primele două degete, cu fruntea încreţită de atâta cugetare, cu sprâncenele ridicate şi ochii holbaţi, cu o figură uluită, încheind cu un suspin grav şi emfatic, va face să parvină la urechea celor de faţă următoarea sentinţă: „HHC usque aliiphilosophi non pervenemnt”2*4. Dacă însă lecţia pleacă de la o carte scrisă de vreun posedat sau vreun inspirat, undenu există nici nu poate fi stors nimic mai mult decât dintr-o minte de măgar235, atunci, pentru a arăta că a nimerit-o şi de data asta, va exclama: „O magnum mis-terium”236. Dacă, din întâmplare ar da peste o carte…

        SEBASTO: Nu, rogu-te, ajunge! Ştim prea bine treburile astea: să revenim la subiectul nostru.

        CORIBANTE: Ita ita, sodes237. Lămureşte-ne în ce chip şi pe ce cale ţi-ai regăsit memoria pe care ţi-o pier-duseşi în întruparea peripatetică şi în celelalte forme de existenţă?

        ONORIO: Cred că i-am spus lui Sebasto că, de fiecare dată când migram dintr-un trup şi înainte de-a mă înveşmânta în altul, reveneam la acea reprezentare a ideii asiniene (care, din preţuire şi respect pentru virtuţile aripilor, n-a fost numită măgar de cei ce privesc cu ocară la acest animal, ci calul Pegas), unde, după faptele şi întâmplările prin care am trecut şi pe care vi le-am descris, mi s-a hărăzit să redevin om mai degrabă decât altceva, din pricina avantajului câştigat atunci când am avut şiretenia şi stăpânirea de a nu da pe gâtlej apa undei letee. Pe lângă aceasta, la hotărârea judeţului ceresc, niciodată când am mai părăsit un trup n-am luat-o înspre regatul lui Pluto pentru a revedea Câmpiile Elizee, ci spre strălucita şi augusta împărăţie a lui Jupiter238.

        CORIBANTE: Lăcaşul patrupedului înaripat239.

        ONORIO: Până acum: când a trebuit, cum a fost placul senatului zeilor, să transmigrez laolaltă cu celelalte dobitoace aici, jos, lăsând acolo sus numai amprenta virtuţii mele; de acolo, prin graţia şi înalta favoare a zeilor, mă pogor înarmat şi înzestrat cu biblioteca mea, ducând cu mine nu doar memoria speţelor opinabile, sofiste, aparente, probabile şi demonstrabile, dar şi judecata care le deosebeşte pe cele adevărate de cele false. Şi, pe lângă acestea, păstrez încă amintirea cunoştinţelor din feluritele domenii, de pe când aveam diferite alcătuiri trupeşti, şi a multor altor adevăruri pe care le vede numai şi numai ochiul minţii, fără ajutorul simţurilor; şi aceste adevăruri nu-mi scapă, deşi eu mă aflu în această piele şi zidit într-un asemenea trup în care, prin porţile simţurilor (ca prin gaura cheii), putem vedea îndeobşte numai unele forme de existenţă240: la fel cum, ieşind din închisoare, ne e îngăduit să vedem limpede şi deschis întreg orizontul formelor naturale241.

        SEBASTO: Aşa încât ai păstrat tot de la toate formele şi ai reţinut nu doar veşmântul atâtor filosofii, atâtor teme filosofice pe care le-ai prezentat lumii, ci ai căpătat în plus judecata superioară acelor tenebre sau acelei lumini în care ai crescut, simţit şi cunoscut, fie în act fie în potentă, fie că te aflai în lăcaşurile pământeşti fie că te aflai în cele infernale sau cereşti.

        ONORIO: Aşa e: şi mulţumită acestei memorii, pot vedea şi cunoaşte, mai ceva ca într-o oglindă, adevărul despre esenţa şi substanţa sufletului.

        A treia parte a dialogului.

        SEBASTO: Să lăsăm deocamdată asta; să auzim, mai bine, care e părerea dumitale cu privire la subiectul discutat ieri de mine cu Saulino, aci de faţă: anume teoria anumitor secte242 care afirmă că noi n-am putea cunoaşte nimic243.

        SAULINO: Eu am arătat destul de clar că la înălţimea adevărului nu se ridică decât înălţimea ignoranţei şi asinităţii: şi de aceea că aceasta e mijlocul prin care sofia244 se apropie de adevăr, se uneşte şi se obişnuieşte cu el; aşa încât nu există altă virtute să merite lăcaşul de alături, perete-n perete cu adevărul. Asta presu-punând că mintea omenească are cât de cât acces la adevăr – acces care, dacă nu se face pe calea ştiinţei şi cunoaşterii, nu se poate face altfel decât prin necu-noaştere şi asimtate.

        CORIBANTE: Nego sequelam246.

        SAULINO: Consecinţa e dovedită de faptul că intelectul raţional nu admite cale de mijloc între necunoaştere şi cunoaştere, fie există una, fie cealaltă: dat fiind că, în aceeaşi privinţă, ele sunt opuse una alteia, la fel ca posesiunea şi lipsa247.

        CORIBANTE: Quid de assumptione, sive antecedente? (tm)

        SAULINO: Ea (cum am mai spus) e propusă de atâţia filosofi şi teologi de faimă.

        CORIBANTE: Argumentul ab humana authoritate249 e foarte slab.

        SAULINO: Asemenea afirmaţii nu sunt lipsite de demonstraţie.

        SEBASTO: Prin urmare, dacă o asemenea opinie e adevărată, e adevărată prin demonstraţie; demonstraţia este un silogism ştiinţific; aşadar chiar aceia care neagă cunoaşterea şi dobândirea adevărului, presupun cunoaşterea adevărului şi demersul ştiinţific: în consecinţă ei sunt contrazişi de propria lor cugetare şi de propriile lor cuvinte. Şi mai spun că dacă nimeni nu cunoaşte nici un adevăr, nici ei înşişi nu pot şti ce spun şi nu pot fi siguri dacă vorbesc sau rag, dacă sunt oameni sau măgari250.

        SAULINO: Lămurirea acestui lucru v-o va da ceea ce vă voi spune îndată; pentru că mai întâi trebuie înţeles lucrul şi abia apoi cum şi în ce fel merge el251.

        CORIBANTE: Bine. Modus enim rei rempresup-ponat oportet252.

        SEB ASTO: Atunci lămureşte-ne lucrurile în ce ordine îţi va plăcea.

        SAULINO: Aşa voi face. Printre sectele de filosofi s-au aflat unele numite îndeobşte Academiile, sau mai exact scepticii sau efecticii, care se îndoiau că pot spune ceva hotărât, drept care, izgonind orice enunţ, nu îndrăzneau să afirme sau să nege nimic, dar pretindeau să li se spună cercetători, examinatori şi socotitori ai lucrurilor.

        SEB ASTO: Dar aceste dobitoace fudule de ce cercetau, examinau, socoteau dacă n-aveau nici o nădejde de a găsi ceva? Or fi fost poate dintre aceia care se agită fără rost…

        CORIBANTE: Ca să dezmintă maxima curentă: Omne agens estpropterfinem25i. Dar edepol, mehercle254, mie mi-e limpede că, aşa cum Onorio se află sub influenţa măgarului pegasean sau este chiar Pegas însuşi, la fel şi filosofii aceştia au fost Belidele255 în persoană, sau de nu, ele trebuie să le fi sucit minţile.

        SAULINO: Lăsaţi-mă să termin. Aceştia, deci, nu credeau nici ce vedeau, nici ce auzeau: pentru că socoteau adevărul lucru neclar şi de neînţeles, cufundat în firea şi alcătuirea oricărei varietăţi, diversităţi şi con-trarietăţi; iar,după ei, orice lucru este un amestec, niciunul nu constă numai în sine şi nu există prin propria natură şi propriile însuşiri, iar obiectele se prezintă capacităţii de percepţie a omului nu în felul în care sunt prin ele însele, ci numai în relaţia pe care le-o conferă speciile respective, căci, separându-se de o materie sau alta, ele ajung să se îmbine şi să creeze noi forme percepute de noi mereu altfel256.

        SEBASTO: La drept vorbind, ăştia ajung filosofi una-două şi pot părea mai înţelepţi decât alţii, fără caznă şi repede.

        SAULINO: După aceştia au venit pyrrhonienii, mult mai puţin dispuşi decât efecticii să dea crezare propriilor simţuri şi propriului intelect: căci acolo unde efecticii cred totuşi că pricep ceva şi că pot împărtăşi o oarecare judecată, pentru că ştiu totuşi acest adevăr anume, că nici un lucru nu poate fi nici înţeles, nici cunoscut cu siguranţă, ceştilalţi se socotesc lipsiţi până şi de această judecată, spunând că nici de lucrul acesta (anume că nici un lucru nu poate fi cunoscut cu siguranţă), nu pot fi siguri.

        SEBASTO: Uitaţi-vă ce isteaţă e Academia asta! Când a văzut ce minte şi ce pricepere a avut cealaltă care cu atâta uşurinţă şi puturoşenie voia să tragă cu copita şi să răstoarne la pământ celelalte filosofii, ea s-a înarmat cu şi mai multă mişelie si, deşi e nesărată, a vrut să-i adauge puţină sare celeilalte, îmbrâncind afară nu doar toate celelalte filosofii dar şi pe-asta prima: ea se socoate cu atât mai înţeleaptă decât toate cu cât mai puţin îşi cheltuie banii şi-şi storc creierii cei ce îi îmbracă toga şi şi-o trec pe diplomă. Dar să mergem mai departe. Ce-ar trebui să fac eu, de-aş avea ambiţia să formez o nouă sectă, vrând totodată să mă arăt mai deştept ca toţi, chiar şi decât aceştia din urmă care sunt deştepţii deştepţilor? Aş trânti imediat o a treia sectă, o Academie şi mai savantă, şi mi-aş pune plasture la gură. Dar e bine oare să-mi înăbuş vocea cu efecticii, să-mi ţin răsuflarea cu pyrrhonienii, ca să-mi dau apoi duhul şi să crap?

        SAULINO: Ce vrei să spui cu asta?

        [SEBASTO]: Trântorii ăştia, ca să scape de munca de a explica sensul lucrurilor şi ca să nu fie acuzaţi de lene şi de pizmă faţă de hărnicia altora, vor totuşi să pară mai breji ca toţi. Nefiindu-le de ajuns că-şi ascund mişelia, nemulţumiţi că nu le-o pot lua înainte celorlalţi dar nici ţine pasul cu ei, şi nefiind în stare nici să facă singuri ceva, ei, ca să nu-şi ştirbească trufia lor vană mărturisindu-şi prostia, neciopleala simţurilor şi lipsa de minte, şi pentru a-i face pe alţii să pară incapabili de a le vedea orbirea, aruncă vina, nu atât pe greşita înţelegere a dogmaticilor, cât pe natură şi pe lucrurile pe care nu le înţeleg257. Procedând altminteri, ar fi siliţi însă să pună la bătaie, prin comparaţie, propria lor teorie, să facă dovada că ea ar apărea mai convingătoare după ce ar fi dat naştere unei concepţii mai bune în mintea celor care află plăcere în studiul naturii. De aceea, efecticii, vrând cu cât mai puţină caznă şi minte, dar şi fără riscul de a-şi pierde creditul, să pară mai înţelepţi decât alţii, au spus că nimic nu se poate afirma cu siguranţă pentru că nimic nu se ştie: aşadar, după ei, cei care cred că pricep ceva şi care fac afirmaţii, aiurează maitare decât cei care nu înţeleg şi nu vorbesc deloc. Ceilalţi, apoi, cei numiţi pyrrhonieni, ca să pară ei cei mai grozavi, au spus că nici măcar asta nu se poate cunoaşte (anume ce credeau a cunoaşte efecticii): căci nici un lucru nu poate fi cunoscut şi afirmat. Aşa că, în vreme ce efecticii au înţeles că cei care cred că înţeleg nu înţeleg, pyrrhonienii au înţeles că efecticii nu înţelegeau dacă ceilalţi care cred că înţeleg, înţeleg sau nu. Ce mai poate fi adăugat acum la atâta înţelepciune este că noi ştim că pyrrhonienii nu ştiau că efecticii nu ştiau că dogmaticii, care credeau că ştiu, nu ştiau nici ei. Şi iată cu câtă uşurinţă se tot lungeşte această nobilă scară a filosofiilor până într-acolo încât gradul cel mai înalt al supremei filosofii şi cugetării perfecte se va demonstra a fi al celor care nu doar nu neagă nici nu afirmă că ştiu sau că nu ştiu, dar nici măcar nu-s în stare să nege sau să afirme: drept care măgarii sunt cele mai divine dobitoace, iar asini-tatea este atât sora cât şi tovarăşa şi secretara adevărului258.

        SAULINO: Dacă ai afirma paşnic ceea ce spui acuma cu furie şi cuvinte de ocară, aş zice că deducţia dumi-tale este excelentă şi de-a dreptul divină; şi că ai atins ţinta spre care au alergat atâţia dogmatici şi atâţia academicieni, întrecându-i însă cu mult pe toţi.

        SEBASTO: Acum, că am ajuns până aici, rogu-te, fă-mă să înţeleg în ce fel resping academicienii posibilitatea unei atari cunoaşteri?

        SAULINO: Asta aş prefera să ţi-o explice Onorio, căci, întrupându-se el în atâţia mari anatomişti ai viscerelor naturii, nu e imposibil să fi nimerit vreodată şi în vreun academician.

        ONORIO: Ba şi-ncă cum! Eu am fost acel Xenofan din Colophon259 care a spus despre toate lucrurile că nu sunt altceva decât opinii. Dar, lăsând deocamdată la o parte cugetările mele şi revenind la subiect, eu zic că argumentul pyrrhonienilor e bine cunoscut: ei spuneau că pentru a afla adevărul e nevoie de învăţătură, iar pentru ca învăţătura să fie eficace, este nevoie de un învăţător, de un învăţăcel şi de un obiect de învăţat: adică de profesor, de discipol şi de materie; dar că niciunul dintre aceste trei lucruri nu există cu adevărat: prin urmare, neexistând învăţătură, nu există cunoaştere a adevărului.

        SEBASTO: Şi de ce zic ei că nu există un obiect de învăţat, care să constituie temeiul învăţăturii?

        ONORIO: Iată de ce: căci acel obiect (zic ei) va trebui să fie ori adevărat ori fals; dacă e fals, nu poate deveni învăţătură, deoarece nu poate exista doctrină sau disciplină a falsului: de vreme ce, unui lucru care nu există nu i se poate întâmpla nimic şi, prin urmare, nu i se poate întâmpla nici să fie învăţat. Dar nici dacă e adevărat nu poate fi învăţat: pentru că ori este un lucru evident tuturor, şi atunci nu poate exista o doctrină a lui şi, în consecinţă, nimeni nu poate fi specialist în el, cum ar fi de pildă adevărul că albul e alb, calul e cal, copacul e copac; ori e un lucru care apare fiecăruia în alt fel şi atunci, în sine, nu poate fi decât un lucru opinabil, şi deci despre el nu se pot formula decât opinii. In afară de asta, dacă ceea ce trebuie învăţat şi făcut cunoscut este adevărat, e nevoie de o cauză sau un mijloc pentru a o face: iarcauza şi mijlocul ori sunt ascunse, ori sunt cunoscute: dacă sunt ascunse, ele nu pot comunica nimic; dacă sunt cunoscute, sunt astfel dintr-o cauză sau printr-un mijloc: şi mergând tot aşa mai departe, ajungem să ne dăm seama că nu se ajunge nicicând la principiul cunoaşterii, dacă orice cunoaştere depinde de o cauză260. Şi mai spun că, de vreme ce lucrurile existente sunt fie materiale fie imateriale, înseamnă că şi obiectele învăţăturii trebuie să aparţină fie uneia, fie alteia din cele două speţe. Or, un corp material nu poate fi învăţat, deoarece el nu poate fi judecat nici cu simţurile, nici cu intelectul: cu simţurile, deoarece, după toate doctrinele şi sectele, corpul constă în mai multe dimensiuni, raţiuni, diferenţe şi împrejurări261; nu numai că nu este un anume fapt accidental, susceptibil de a fi considerat obiect pentru un simţ anume sau pentru simţuri în general, ci e o compoziţie şi un amestec de proprietăţi şi de nenumărate aspecte individuale262. Şi chiar dacă, să spunem, corpul ar fi un lucru sensibil, asta nu înseamnă că poate fi obiect de învăţătură şi disciplină: pentru că nu e nevoie de discipol sau de profesor pentru a spune că albul e alb şi caldul e cald. Dar corpul nu poate fi judecat nici cu intelectul, deoarece toţi dogmaticii şi academicienii consideră la unison că obiectul intelectului nu poate fi decât un obiect imaterial. De aici concluzia, de ordinul doi, că nu există profesor care să-1 predea şi, de ordinul trei, că nu există nici discipol care să-1 înveţe: căci, cum bine se vede, primul nu are ce să predea şi să transmită, al doilea nu are ce să înveţe şi să conceapă. Şi mai adaug un motiv: dacă totuşi lecţia are loc, fie că cineva nepriceput îl învaţă pe altul la fel de nepriceput, ceea ce nu se poate, deoarece amândoi au nevoie de învăţătură; fie unul priceput îl învaţă pe altul de asemeni priceput: ceea ce ar fi o prostie, pentru că niciunul dintre ei n-are nevoie de un învăţător; fie cel care nu ştie îl învaţă pe cel ce ştie: ceea ce ar fi ca şi cum un orb ar călăuzi un văzător. Dacă niciuna dintre căile acestea nu e posibilă, rămâne numai aceea ca cel ce ştie să-1 înveţe pe cel ce nu ştie: dar lucrul acesta este mai greşit decât ne putem închipui despre fiecare din celelalte trei; pentru că cel lipsit de meşteşug nu poate fi făcut meşter în lipsa meşteşugului, presupunând că e cu putinţă să devină meşter dacă nu e deja (el fiind asemeni unui surd şi orb din naştere care nu poate în nici un fel avea idee despre sunete şi culori. Şi las la o parte ce se spune în Menon2b3, în pilda sclavului fugit care, reîntorcân-du-se, nu putea fi recunoscut de nu ar fi fost cunoscut înainte: drept care, doar în temeiul acesta, se spune că n-ar putea să existe o cunoaştere sau ştiinţă nouă a lucrurilor cunoscute, ci numai o amintire). Dar omul nostru nu poate fi făcut meşter nici când are meşteşug: pentru că atunci nu se poate spune că devine meşter, ci doar că este meşter.

        SEBASTO: Onorio, ce părere ai de toate acestea?

        ONORIO: Părerea mea e că nu merită să stăruim asupra acestor lucruri: mă mulţumesc să le recunosc bune, aşa cum, pentru gusturile unora, sunt bune unele ierburi264.

        SEBASTO: Dar aş vrea să aflu de la Saulino (care ridică în slăvi asinitatea mai presus decât poate fi ridicată vreo ştiinţă, vreo speculaţie, doctrină sau disciplină) dacă asinitatea poate sălăşlui şi în alte vieţuitoaredecât în măgari: altfel spus, dacă cineva care nu e măgar, poate deveni, prin învăţătură şi strădanie, măgar; căci e nevoie ca ori învăţătorul ori învăţăcelul să fie măgar, ori să fie măgari amândoi ori să nu fie niciunul. Întreb dacă va fi măgar numai cel ce învaţă, numai cel ce e învăţat, sau niciunul nici altul sau şi unul şi altul la un loc. Căci, după raţionamentul de dinainte, putem vedea că nimeni în nici un chip nu poate deveni măgar. Prin urmare nu există cale spre asinitate, cum nu există nici spre meşteşug ori ştiinţă265.

        ONORIO: Despre asta vom vorbi la masă, după cină. Să mergem deci, e vremea.

        CORIBANTE: Propere eamus266.

        SAULINO: Haidem!

        Sfârşitul celui de al doilea dialog.