Dialogul al cincilea

ALBERTINO (INTERLOCUTOR NOU)353: Aş vrea să aflu ce arătare, ce fiinţă nemaivăzută, ce minte nemaipomenită, ce om atotcunoscător e ăsta care zici! Ce noutăţi nemaiauzite dăruie el lumii? Sau, poate, ce lucruri vechi şi prăfuite scoate la lumină, ce rădăcini retezate reîncep să încolţească, prin el, în vremea noastră?

ELPINO: Sunt, într-adevăr, rădăcini care încolţesc, lucruri vechi ce renasc la viaţă, adevăruri ascunse date la iveală: este o nouă lumină care, după o lungă noapte, răsare la orizontul şi în emisfera cunoştern noastre şi care, încetul cu încetul, se apropie de meridianul înţelegerii noastre.

ALBERTINO: Dacă nu l-aş cunoaşte pe Elpino, ştiu eu ce-aş spune.

ELPINO: Spune ce vrei; dar dacă tu ai tot atâta minte cât cred să am eu, te va convinge cum m-a convins şi pe mine; iar de ai mai multă, te va convinge mai repede şi mai bine: ceea ce cred că se va şi întâmpla. In schimb celor ce li se pare grea ştiinţa obişnuită şi filosofia comună şi sunt novici şi nepricepuţi în aceasta din urmă (chiar dacă, aşa cum se întâmpla adesea, n-o recunosc), nu le va veni uşor să se convertească la părerea noastră: căci pentru ei contează mai mult convingerea generală, iar faima autorilor ce le-au fost puşi în mână este mereu triumfătoare, drept care admiră în plus şi reputaţia comentatorilor şi prezentatorilor lor. Dar ceilalţi, cărora le e deschisă acea filosofie şi care au ajuns la treapta în care nu mai trebuie să-si petreacă restul vieţii căznindu-se să priceapă ce spun alţii, ci sunt călăuziţi de propria lumină şi de ochii propriului intelect cu adevărat activ, aceştia pătrund orice ascunziş şi, asemeni lui Argus, pot, prin mii de porţi, cu ochii feluritelor cunoaşteri, să o contemple goală: aceştia, venind mai aproape, vor putea distinge între ceea ce crede îndeobşte lumea, ceea ce, privit de la distanţă, trece, din puterea obşinumţei şi a consensului general, drept recunoscut şi adevărat şi ceea ce chiar este adevărat şi trebuie socotit cert deoarece ţine de însuşi adevărul şi esenţa lucrurilor. Nu uşor, repet, vor putea accepta această filosofie cei săraci cu duhul sau cei ce nu se pricep cât de cât mulţumitor la mai multe discipline şi care nu au puterea să discearnă, în actul reflexiunii, între ceea ce este întemeiat pe credinţă şi ceea ce, dimpotrivă, este stabilit prin evidenţa şi adevărul principiilor: pentru că în mod obişnuit trec drept principii lucruri care, cercetate mai bine, se dovedesc a fi nişte concluzii imposibile şi contra naturii. Las la o parte minţile îngălate şi mercenare, care n-au pic de râvnă ori au prea puţină în aflarea adevărului şi care se mulţumesc să ştie ceea ce socoate lumea că e de ştiut; care nu îndrăgesc adevărata cunoaştere, dar se dau în vânt după faima şi renumele ei: care sunt foarte preocupate de cum arată şi de loc interesate de cum sunt. Greu, spun, va putea să aleagă între mai multe păreri diferite şi, uneori, între afirmaţii contradictorii, cine nu poate avea asupra lor o judecată temeinică şi dreaptă. Anevoie va fi în stare să judece cine nu are puterea de a face comparaţie între unele şi altele, între un lucru şi opusul lui. Cu mare caznă va putea compara opinii diferite cel ce nu înţelege diferenţa dintre ele. Căci nu e defel uşor de priceput prin ce se deosebesc şi cum sunt unele faţă de altele sau de cestelalte, dacă rămâne ascunsă esenţa şi fiinţa fiecăreia. Iar acestea nu vor putea deveni niciodată vădite, dacă nu se dezvăluie cauzele şi principiile pe care se întemeiază. Aşadar, după ce vei privi cu ochiul minţii şi desluşi cu simţurile vegheate de intelect354 temeiurile, principiile şi cauzele pe care se sprijină aceste două filosofii, diferite şi contrare, după ce vei vedea care este natura, esenţa şi proprietăţile fiecăreia, după ce vei cântăn cu balanţa minţii şi vei constata care este deosebirea dintre unele şi altele, atunci, făcând comparaţia între acestea şi celelalte şi judecind drept, vei alege, fără urmă de şovăială, să recunoşti adevărul.

ALBERTINO: A-ţi bate capul cu păreri greşite şi prosteşti este un lucru prostesc şi greşit, spune principele Aristotel.

ELPINO: Bine zis. Numai că, dacă te gândeşti bine, asemenea sfat şi sentinţă se va aplica şi opiniilor lui, când se vor dovedi prosteşti şi greşite. Cine vrea să judece cu adevărat bine (aşa cum am mai spus), trebuie să ştie să se lepede de obişnuita de a crede; trebuie să plece de la ideea că ambele consideraţii contrarii sunt posibile, să se dezbare de convingerile de care e impregnat încă de la naştere: atât de aceea care reprezintă opinia generală, cât şi de cealaltă, prin care, datorită filosofiei, noi renaştem (murind în ochii gloatei) alături de învăţaţii socotiţi, în unele vremuri, de mulţimi, drept înţelepţi355. Vreau să spun că atunci când are loc o controversă între asemenea înţelepţi şi alţii, socotiţi şi ei înţelepţi, dar de alte mulţimi şi în alte vremuri, dacă vrem să judecăm drept, trebuie să ne amintim ce spunea chiar Aristotel: că uneori, ţinând seamă doar de puţine lucruri, ne grăbim să ne dăm cu părerea; şi că alteori, din pricina obişnuinţei, o anumită opinie ajunge să ne stăpânească într-atâta încât un lucru imposibil nouă ne apare de-a dreptul necesar, iar un lucru adevărat şi necesar ni se arată şi ne convingem că este imposibil. Iar dacă aşa ceva se întâmplă în privinţa lucrurilor evidente, închipuie-ţi ce trebuie să se întâmple în privinţa celor interpretabile şi care depind de soliditatea principiilor şi temeinicia fundamentelor?

APBERTINO: Părerea comentatorului Averroes şi a multor altora este că nu putem şti ceea ce n-a ştiut nici Aristotel.356 [ELPINO]: Averroes, laolaltă cu alţii nenumăraţi, se aflau cu judecata atât de jos şi într-o asemenea beznă încât cel mai luminos şi mai înalt pe care îl puteau vedea era Aristotel: dar dacă el şi ceilalţi, când dau drumul la o asemenea apreciere, ar vrea să vorbească mai cu măsură, ar spune că Aristotel este un dumenzeu pentru ei; dar atunci nu l-ar preamări pe Aristotel cât şi-ar da pe faţă propria nerozie. Căci părerea lor nu se deosebeşte de cea a unei maimuţe după care cele mai frumoase creaturi de pe lume sunt copiii săi, iar masculul cel mai arătos de pe pământ nu e altul decât maimuţoiul ei.

ALBERTINO: Parturient montes… I57

ELPINO: Ai să vezi că nu nasc un şoarece.

ALBERTINO: Mulţi au uneltit împotriva lui Aristotel şi mulţi l-au asediat, dar li s-au dărâmat turnurile358, li s-au frânt săgeţile şi li s-au rupt arcurile.

ELPINO: Când lupta se dă între o greşeală şi altele, la ce bun că una le învinge pe toate? Tot greşeală rămâne: iar până la urmă nu va fi şi ea la rândul ei, dată în vileag şi învinsă de adevăr?

ALBERTINO: Eu susţin că nimeni nu-l poate contrazice cu demonstraţia pe Aristotel.

ELPINO: E o afirmaţie prea grăbită.

ALBERTINO: Dar eu o fac doar după ce am văzut bine şi am judecat încă şi mai bine ce spune Aristotel: şi nu numai că n-am găsit în el nici urmă de greşeală, dar orice găsesc la el are iz dumnezeiesc; şi nici nu cred că altcineva ar putea observa lucruri pe care nu le-am observat eu.

ELPINO: Prin urmare, dumneata masori stomacul şi creierul altuia după al dumitale şi crezi că nu le e cu putinţă nici altora ceea ce îţi este cu neputinţă dumitale. Sunt pe lume unii inşi atât de nenorocoşi şi de nefericiţi încât, pe lângă faptul că nu au de nici unele, sunt însoţiţi veşnic, din vrerea sorţii, de o Erinie, de o furie infernală, care le acoperă, de bunăvoie, ochii cu vălul întunecat al unei pizme măcinătoare, pentru a nu vedea nu doar propria goliciune, sărăcie şi mizerie, dar nici podoabele, bogăţiile şi fericirea altora: ei preferă să bolească în calicia lor jegoasă şi trufaşă şi să zacă îngropaţi în bălegarul ne-ştiinţei încăpăţânate, decât să fie văzuţi convertindu-se la o nouă învăţătură, părându-le că în acest fel ar recunoaşte că până atunci au fost ageamii şi că au avut drept călăuză tot un ageamiu.

ALBERTINO: Vrei aşadar, verbi gratia™, să devin discipolul omului tău, eu care sunt un mare învăţat360, recunoscut de mii de universităţi şi care mi-am exercitat public profesia de filosof la cele mai renumite academii din lume: eu, să ajung să-l reneg pe Aristotel şi să mă apuc să învăţ filosofie de la unul ca ăsta?

ELPINO: Eu unul, nu ca învăţat ci ca neînvăţat, vreau să fiu instruit; nu ca cel care ar trebui să fiu, ci ca acela ce nu sunt, aş vrea eu să învăţ: şi l-aş accepta drept dascăl nu numai pe acesta, ci pe oricare altul hărăzit mie de zei, dacă pe el zeii îl fac să priceapă ceea ce nu pricep eu.

ALBERTINO: Vrei aşadar să mă întorci la copilărie.

ELPINO: Ba dimpotrivă, vreau să te descopilăresc361.

ALBERTINO: Mii de mulţumiri pentru amabilitatea de a mă asigura că voi înainta în cunoaştere şi voi ajunge strălucit dacă voi deveni învăţăcelul zbuciumatului ăstuia, despre care toată lumea ştie cât este de urât în universităţi şi cât e de învrăjbit pe filosofia obişnuită şi mai ştie că puţini îl laudă, nimeni nu-l aprobă şi toţi îl prigonesc362.

ELPINO: Da, de toţi, dar cum sunt aceşti toţi? Da, de puţini, dar foarte buni şi eroi. Da, e duşmanul filosofiei obişnuite, dar nu pentru că ar duşmăni filosofia ori obiceiurile, ci pentru că sunt false. Este urât în universităţi, da, pentru că acolo unde nu e potrivire nu e nici iubire. Este zbuciumat, pentru că mulţimea e potrivnică oricui iese din rând; iar cine ajunge sus, devine ţinta multora. Şi, ca să-ţi descriu starea lui de spirit cu privire la speculaţiile teoretice, te asigur că nu e doritor de a-i învăţa pe alţii cât de a înţelege el şi că mai tare îi va plăcea şi se va bucura când va auzi că dumneata vrei să-l înveţi pe el (cu condiţia să spere şi într-un oarece efect), decât dacă i-ai spune că vrei să te înveţe el pe dumneata; deoarece dorinţa mai mare e de a învăţa el însuşi şi nu a-i învăţa pe alţii şi se consideră mai îndreptăţit pentru prima decât pentru cea de a doua. Dar iată-l că vine, însoţit de Fra-castorio.

ALBERTINO: Bine ai venit, Filoteo.

FILOTEO: Bine te-am găsit.

ALBERTINO:

De fân sau paie rumeg în pădure La fel ca boul, oaia, ţapul ori măgarul, Aicea vin să-nvăţ abecedarul Să-mi fie viaţa mai uşure363.

FRACASTORIO: Bine ai venit.

ALBERTINO: Atât am preţuit până acum teoriile du-mitale încât le-am socotit nevrednice nu doar de răspuns, dar nici măcar de ascultare.

FILOTEO: La fel judecam şi eu, până într-o vreme, în primii ani, atunci când mă ocupam de Anstotel: acum, după ce am aflat şi am cugetat mai mult şi când pot să judec şi să înfăţişez lucrurile mai chibzuit, poate că mi-am pierdut învăţătura şi minţile. Dar cum aceasta e o boală de care bolnavul însuşi îşi dă cel mai puţin seama, eu, mânat de bănuiala că aş fi trecut de la învăţătură la neştiinţă, sunt foarte bucuros că am dat peste un asemenea medic, pe care toată lumea îl socoteşte în stare să mă vindece de această ţicneală a mea.

ALBERTINO:

Nu drege nici natura, nici eu nu-s de folos, când boala cu pricina ajuns-a pân' la os.364

FRACASTORIO: Rogu-te, stimabile, ia-i mai întâi pulsul şi cercetează-i urina; căci, pe urmă, dacă nu-i putem aplica tratamentul, rămânem la judecta lui.

ALBERTINO: Iată cum îi iau eu pulsul: vreau să văd cum te descurci şi cum răspunzi la câteva argumente365, pe care ţi le voi spune îndată, care duc cu necesitate la concluzia că este imposibil să existe două lumi: şi cu atât mai puţin să existe infinte.

FILOTEO: îţi voi fi nu puţin recunoscător dacă mă vei învăţa asta; iar dacă totuşi nu vei reuşi în intenţia dumitale, tot îţi voi rămâne îndatorat pentru că mi-ai confirmat părerea: deoarece te consider, cu stimă, în stare să mă convingi cu toată puterea de contrariul; şi fiind dumneata un mare cunoscător al ştiinţei obişnuite366, lesne vei recunoaşte soliditatea temeliei şi construcţiei aceleia, spre deosebire de-a noastră. Acum, ca să nu avem întreruperi în cugetare şi pentru ca fiecare dintre noi să-si poată explica totul pe îndelete, rogu-te să ne înfăţişezi în întregime argumentele pe care le socoteşti cele mai temeinice şi mai însemnate şi care îţi par să conducă demonstraţia la o concluzie.

ALBERTINO: Aşa voi face. Deci, mai întâi, din aceea că în afara lumii acesteia nu se concepe nici loc, nici timp, pentru că există un prim cer şi un prim corp care, aflat la foarte mare distanţă de noi, este primul mobil, noi numim din obişnuinţă cer ceea ce e în fapt cel mai înalt orizont al lumii, unde totul stă nemişcat, fix şi în repaos, şi unde se află inteligenţele motoare şi toate lumile367, în plus, împărţind lumea în corp ceresc şi corp elementar368, se socoteşte că acesta din urmă este mărginit şi conţinut, în vreme ce celălalt este conţinător şi mărgineşte: iar în univers domneşte o asemenea rânduială încât suind dinspre corpul cel mai dens spre cel mai subtil, cel care se află deasupra convexităţii celui de foc, în care sunt ţintuite luna, soarele şi celelalte stele, găsim o a cincea esenţă; iar aceasta nu poate merge la infinit, deoarece i-ar fi imposibil să ajungă la primul mobil; şi să nu mi se spună că ar putea apărea alte elemente, căci atunci ele ar trebui să fie circumferenţiale369, iar corpul incoruptibil şi divin ar fi conţinut şi cuprins de altele coruptibile: ceea ce n-are noimă; căci ceea ce e divin este potrivit prin natură cu forma şi actul şi, în consecinţă, este cuprinzător, mărgineşte şi plăsmuieşte şi nu e ca materia, terminată, cuprinsă şi plăsmuită. Apoi, continui să argumentez cu Aristotel370: dacă în afara acestui cer s-ar afla un corp, el ar fi ori simplu, ori compus; dar oricum ai zice că este, eu vin şi te întreb dacă el se află în locul potrivit naturii lui, sau a ajuns acolo accidental şi în chip violent. Dar noi arătăm că acolo nu poate fi un corp simplu: pentru că nu este posibil ca un corp sferic să-si schimbe locul; deoarece, aşa cum nu-si poate deplasa centrul, nu poate nici să-si schimbe locul: căci el nu poate sta în afara locului propriu decât în chip violent; dar la el nu poate fi violenţă, nici activă, nici pasivă371. Tot aşa, nu este cu putinţă ca în afara cerului să existe corp simplu care se mişcă în linie dreaptă: fie el greu sau uşor, el nu se va putea afla acolo în chip natural, deoarece locurile acestor corpuri simple sunt altele decât cele presupuse a fi în afara lumii; şi nu vei putea zice nici că s-ar afla acolo accidental: pentru că atunci în acel loc ar sta prin natură alte corpuri372. Or, fiind dovedit că nu există alte corpuri simple decât cele care alcătuiesc lumea aceasta şi care se mişcă după trei feluri de mişcări locale, deducem că în afara lumii nu poate exista un alt corp simplu: iar dacă este aşa, atunci este imposibil să existe şi orice corp compus: deoarece acesta se compune din celelalte şi se rezumă la ele. Astfel este evident că nu există mai multe lumi, deoarece cerul este unic, perfect şi împlinit373, neexistând şi neputând exista unul la fel. Iar de aici se deduce că în afara acestui corp nu poate exista un loc, nici plin, nici gol şi nici timp374. Nu există loc pentru că, dacă acesta ar fi plin, ar trebui să conţină ori un un corp simplu, ori un corp compus: iar noi tocmai am spus că în afara cerului nu există nici corp simplu, nici compus; dacă ar fi gol însă, ţinând seama de natura vidului (care se defineşte ca un spaţiu în care poate exista corp), ar putea conţine corpuri: dar noi am arătat că în afara cerului nu poate exista corp. Şi nu ar exista nici timp, deoarece timpul este o măsură a mişcării, mişcarea e doar a corpului, unde nu e scop, nu e mişcare şi nici măsură a mişcării, iar unde nu sunt acestea, nu e nici timp. Apoi am dovedit că în afara lumii nu există corp: prin urmare, noi am demonstrat că nu există nici mişcare, nici timp: iar dacă este aşa, nu poate exista nici ceva mişcător ori temporar, aşadar universul e unul.

În al doilea rând375, unicitatea lumii decurge în principal din unicitatea motorului. Este lucru general acceptat că mişcarea circulară este cu adevărat una singură, uniformă, fără început nici sfârşit: iar dacă este una, unic este şi efectul ei, care nu poate decurge decât dintr-o cauză unică; aşadar, dacă primul cer este unul, iar sub el stau toate celelalte, care conlucrează toate la o unică ordine, trebuie ca motorul şi conducătorul să fie unul. Iar acesta fiind imaterial, nu se poate multiplica în număr precum materia: dacă motorul este unul, iar dacă de la un motor nu porneşte decât o singură mişcare, iar mişcarea (fie ea complexă sau nu) nu poate fi decât a unui corp care se mişcă, fie el simplu sau complex, rezultă că universul mobil este unul; prin urmare, nu sunt mai multe lumi.

În al treilea rând376, se ajunge la concluzia că lumea este una singură, pornind, în principal, de la locurile corpurilor mobile. Corpurile mobile sunt de trei feluri: grele în general, uşoare în general şi neutre; adică pământ şi apă, aer şi foc şi cer. Astfel şi locurile corpurilor mobile sunt trei: cel mai de jos şi în centru, unde se duce corpul cel mai greu; cel mai de sus care e cel mai depărtat de centru; şi cel mijlociu, între cel de jos şi cel de sus. Primul este greu, cel de-al doilea nu este nici greu nici uşor, iar al treilea e uşor; primul îi aparţine centrului, cel de-al doilea circumferinţei, iar al treilea, spaţiului aflat între ele două. Există, prin urmare, un loc jos spre care se mişcă toate corpurile grele, ori în ce lume s-ar afla ele; şi există unul sus, spre care se mişcă toate cele uşoare, din orice lume; prin urmare, există un singur loc unde se învârteşte cerul, indiferent cărei lumi îi aparţine. Or, dacă locul este unul singur şi lumea trebuie să fie una singură şi să nu mai existe alte lumi.

În al patrulea rând377, eu spun că dacă ar fi mai multe centre spre care s-ar deplasa corpurile grele ale diverselor lumi, tot aşa ar trebui să existe mai multe orizonturi spre care să se mişte cele uşoare; iar aceste locuri ale diverselor lumi n-ar fi diferite ca speţă, ci numai ca număr. Atunci s-ar întâmpla că mijlocul ar fi mai departe de mijloc decât de propriul orizont: dar mijlocul unei lumi e aceeaşi speţă cu mijlocul alteia, în vreme ce orizontul e de speţă contrarie. Aşadar am avea o mai mare distanţă între corpuri de acelaşi fel decât între corpuri contrare. Iar acest fapt este contrar naturii corpurilor opuse: căci atunci când se spune că elementele primare contrarii sunt depărtate la maximum unul de celălalt, acest maximum este înţeles ca distanţă locală, ca distanţă între două lucruri contrare sensibile378. Vezi aşadar cam ce decurge, dacă presupunem că ar exista mai multe lumi. De aceea această ipoteză nu e numai falsă, ci şi imposibilă.

În al cincilea rând379, dacă există mai multe lumi asemănătoare ca speţă, ele vor trebui să fie ori egale, ori cantitativ proporţionale (ceea ce, în cazul de faţă, e tot una); iar de ar fi aşa, n-ar putea să existe decât şase lumi alăturate acesteia: pentru că, în cazul în care corpurile nu se penetrează unul pe altul, numai şase sfere pot să fie tangente uneia singure, căci numai şase cercuri egale pot să-l atingă pe al şaptelea, fără a se intersecta. Aşa stând lucrurile, înseamnă că în multe puncte (în care cele şase lumi exterioare ar atinge lumea noastră sau s-ar atinge între ele) orizonturile unor lumi diferite s-ar afla la egală distanţă de un acelaşi centru. Dar cum puterea elementelor prime contrare trebuie să fie egală, iar punând problema astfel, ar rezulta o inegalitate, am vedea că elementele superioare ar fi mai puternice decât cele inferioare, şi, în acest fel, le-am face să triumfe asupra acestora şi am ajunge să desfiinţăm întreaga alcătuire3S0.

În al şaselea rând, dat fiind că cercurile lumilor nu se ating decât într-un punct, trebuie cu necesitate ca între convexitatea cercului unei sfere şi celelalte să rămână un spaţiu, unde ori se află ceva ce îl umple ori nu se află nimic: dacă este ceva, sigur nu poate fi de natura unui element depărtat de convexitatea circumferinţei381, deoarece (cum bine se vede) spaţiul în discuţie este triunghiular, limitat de trei linii curbe, care sunt, fiecare, o parte din Fig.2 circumferinţa a trei lumi: iar atunci centrul382 ajunge să fie mai îndepărtat de părţile mai apropiate de colţuri şi foarte depărtat de colţuri, cum bine se vede. Prin urmare, pentru a umple acest spaţiu, ar trebui să născocim noi elemente şi o nouă lume, diferite de natura elementelor şi a lumii noastre. Sau, dacă nu, ar trebui să-l închipuim vid, or vidul e presupus imposibil.

În al şaptelea rând383, dacă există mai multe lumi, ele sunt ori finite ori infinite; dacă sunt infinite, atunci există infinit în act: ceea ce, din multe raţiuni, e considerat imposibil; dacă sunt finite, atunci trebuie să aibă un anumit număr, iar asupra acestuia ne vom opri să-l cercetăm: de ce sunt atâtea şi nu sunt mai multe ori mai puţine? De ce să nu mai fie una? Ce strică dacă mai e una sau mai sunt două în plus? Dacă numărul e par sau impar, de ce e aşa şi nu altminteri? Sau, dacă toată materia e răspândită în mai multe lumi, de ce, dacă lucrurile alcătuitoare sunt la fel, nu s-a adunat laolaltă într-o singură lume, fiind ştiut că unitatea este superioară mulţimii? De ce materia care e împăţită în patru, şase ori zece pământuri, nu ar fi mai degrabă un singur glob mare, perfect şi unic? Cum, aşadar, ţinând seama de ce pare posibil şi imposibil şi arătând că numărul finit este mai posibil decât cel infinit, la fel socotind ce este mai potrivit şi mai puţin potrivit, spun că este mai potrivit şi mai conform naturii unitatea decât mulţimea sau pluralitatea.

În al optulea rând384, în toate lucrurile vedem că natura alege varianta mai economică: deoarece vedem că aşa cum nu duce lipsă de ceea ce e necesar, nu are mult din ceea ce e de prisos: şi putând ea făuri efectiv totul prin lucrările acestei lumi, nu există nici un motiv, altfel decât născocit, pentru care să existe alte lumi.

În al nouălea rând, dacă lumile ar fi infinite sau de-ar fi mai mult de una, ar fi în principal pentru că aşa poate voi Dumnezeu, sau pentru că ele depind de Dumnezeu; dar deşi lucrul acesta este cât se poate de adevărat, nu înseamnă totuşi că el se şi întâmplă385: deoarece, în afara potentei active a lui Dumnezeu, este nevoie şi de potenţa pasivă a lucrurilor; căci din potenţa divină absolută nu decurge tot ceea ce poate fi făcut în natură: deoarece nu orice potentă activă se converteşte în potentă pasivă, ci numai aceea care are la dispoziţie un lucru în măsură să o primească, adică un subiect care să poată primi întreg actul eficientului; dar nici un lucru cauzat nu se află într-un asemenea raport cu cauza primă. Aşadar, în ceea ce ţine de natura lumii, nu pot exista mai multe lumi ci doar una, deşi Dumnezeu poate făuri mai multe.

În al zecelea rând386, pluralitatea lumilor este un lucru fără noimă deoarece în acele lumi n-ar exista bunătate împărtăşită, care constă în dialog şi civilitate; iar zeii creatori ai feluritelor lumi ar fi greşit nefăcându-i pe cetăţenii acelor lumi în stare să aibă schimburi reciproce.

În al unsprezecelea387, pluralitatea lumilor ar împiedica lucrarea fiecărui motor sau zeu; pentru că fiind necesar ca sferele să se atingă într-un punct, urmează că una nu se va putea mişca din cauza celeilalte şi va fi greu ca zeii să poată guverna lumea prin mişcare.

În al doisprezecelea rând, dintr-unul singur nu poate decurge o pluralitate, decât prin acelaşi act prin care, datorită diviziunii materiei, se multiplică natura; iar acesta nu este altceva decât actul generării. Asta spune Aristotel, asta spun toţi Peripateticienii388. Nu se obţine o multitudine de indivizi într-o specie decât prin actul generării. Dar cei care zic că ar exista mai multe lumi la fel ca materie, formă şi specii, nu spun că una s-ar transforma în alta, nici că s-ar naşte din alta389.

În al treispezecelea, ceea ce e desăvârşit nu admite adăugire390: dacă această lume este perfectă, nu are sigur nevoie să i se adauge ceva. Iar lumea este perfectă: mai întâi ca fel de continuitate care nu are drept hotar un alt fel de continuitate; deoarece punctul indivizibil matematic se mişcă sub forma unei linii, ceea ce e un prim fel de continuitate; linia se mişcă în forma unei suprafeţe, care e al doilea fel de continuitate; suprafaţa, în forma unui corp, care este al treilea fel de continuitate. Corpul nu se mişcă, nu migrează într-o altfel de continuitate; ci, dacă e parte a universului, se termină într-un alt corp; dacă este universul însuşi, atunci este perfect şi nu se termină decât prin el însuşi. Deci lumea, dacă este perfectă, este una şi totuna cu universul. Iată care sunt cele treisprezece motive pe care vreau să le invoc deocamdată: dacă mă vei convinge în toate treisprezece, mă voi socoti convins în toate celelalte.

FILOTEO: Cineva care îşi propune să apere o concluzie, trebuie (dacă nu e de tot nebun), dragă Albertino, să cerceteze mai întâi argumentele contrarii: la fel, un soldat care şi-ar lua sarcina de a apăra o fortăreaţă ar fi un prost dacă nu ar cerceta felurile şi locurile în care ar putea fi luată cu asalt. Argumentele pe care le invoci tu (dacă sunt argumente) sunt foarte obişnuite şi adesea repetate de mulţi. Pentru a răspunde la toate în chip convingător trebuie mai înainte să cercetăm, pe de o parte, de la ce temelie pleacă, pe de alta, felul în care voi formula eu răspunsurile. Amândouă ţi se vor limpezi prin ordinea pe care o voi urma în expunere: care va consta în puţine cuvinte; pentru că dacă va fi nevoie de mai multe explicaţii, te dau în grija lui Elpino, care îţi va repeta ceea ce a auzit deja de la mine.

ALBERTINO: Mai întâi convinge-mă că treaba asta poate avea oareşce roade şi că-l mulţumeşte cât de cât pe cel doritor de a şti: şi că nu-mi va părea rău să te ascult mai întâi pe dumneata, iar apoi pe el.

FILOTEO: Celor înţelepţi şi cu judecată, printre care te socotesc şi pe dumneata, e destul să le arăţi locul unde trebuie să ajungă; pentru că, apoi, ei caută şi află singuri mijloacele prin care se ajunge la una sau la cealaltă dintre două poziţii contrare sau contradictorii. În ceea ce priveşte prima îndoială, noi spunem că toată maşinăria aceea pică, dacă pornim de la ideea că acea împărţire în lumi şi ceruri nu există şi că în acest spaţiu eteric imens aştrii se mişcă în virtutea unui principiu lăuntric atât în jurul propriului centru cât şi în jurul unui alt centru. Că nu există nici un prim mobil care să antreneze atâtea corpuri în jurul centrului acesta al nostru; ci, mai degrabă, globul nostru produce aparenţa acestei antrenări: iar argumentele ţi le va înfăţişa Elpino.

ALBERTINO: Le voi asculta cu plăcere.

FILOTEO: Când vei auzi şi te vei convinge că spusele dumitale sunt contra firii, iar ale noastre sunt conforme raţiunii, simţurilor şi verificărilor din natură, nu vei mai susţine că universul ar avea o margine, că ar exista un hotar al corpului şi mişcării universului, ci vei recunoaşte mai degrabă că existenţa unui prim mobil, a unui cer superior şi atotcuprinzător este o născocire fără rost şi că mai firesc este să existe un singur necuprins, în care celelalte lumi nu ar sta altfel decât stă globul terestru în acest spaţiu, înconjurat de aer, fără a fi ţintuit şi fixat în vreun alt corp şi fără a avea altă temelie decât propriul centru. Iar dacă vom vedea că nu se poate dovedi că globul nostru ar avea o altă natură şi o altă condiţie, nevădind el alte accidente decât vădesc aştrii din jurul lui, nu avem de ce să socotim că în centrul universului ar sta mai degrabă el decât oricare altul, că ar sta nemişcat mai degrabă el decât ceilalţi, că în jurul lui par să se învârtească ceilalţi, mai degrabă decât el în jurul lor: de aici, din concluzia referitoare la uniformitatea naturii, derivă cealaltă, despre falsitatea existenţei diferitelor ceruri şi despre adevărul virtuţii sufletului motor şi al naturii lăuntrice care pune în mişcare aceste globuri, uniformitatea întinsului spaţiu al universului şi iraţionalitatea unei margini şi unei figuri ultime a lui.

ALBERTINO: Lucrurile acestea, într-adevăr, nu contrazic natura ci pot fi chiar mai potrivite cu ea; dar sunt foarte greu de dovedit şi e nevoie de o minte foarte ascuţită pentru a descâlci urzeala raţiunilor şi sensurilor contrare.

FILOTEO: E destul să dăm de un capăt, căci apoi lesne se descurcă toată încâlceala391; deoarece toată dificultatea derivă dintr-un anume fel de a vedea lucrurile şi dintr-o presupoziţie nepotrivită: anume greutatea şi nemişcarea pământului, presupunerea primului mobil şi a celorlalte şapte, opt, nouă sau mai multe sfere, în care ar sta înfipţi, încrustaţi, împlântaţi, ţintuiţi, înnodaţi, lipiţi, sculptaţi sau pictaţi aştrii; şi care n-ar locui în acelaşi spaţiu cu astrul nostru, pe care noi îl numim Pământ; şi că acesta nu este, ca loc, alcătuire şi natură, făcut din elemente, nici mai mult, nici mai puţin decât toate celelalte şi că e mişcat de propriul principiu lăuntric întocmai ca toate celelalte făpturi divine însufleţite.

ALBERTINO: Când îmi va fi intrat în cap această idee, desigur că uşor îmi vor intra toate celelalte pe care mi le propui: căci vei fi smuls rădăcinile unei filosofii şi le vei fi sădit totodată pe ale alteia392.

FILOTEO: Atunci pe bună dreptate îţi va fi silă să mai urmezi părerea gloatei, care zice că ar exista un orizont suprem, foarte înalt şi foarte nobil, hotar al substanţelor divine şi nemişcate care ar mişca sferele finite ale cerurilor; şi vei recunoaşte că este cel puţin la fel de credibil că aşa cum este acest pământ, anume o vietate care se mişcă şi se roteşte în temeiul unui principiu lăuntric, la fel şi întocmai pot fi toate celelalte: care nu se mişcă pentru că ar urma şi ar fi antrenate de un corp care nu are nici o consistenţă ori rezistenţă, un corp mai rarefiat şi mai uşor chiar decât aerul acesta în care respirăm noi. Atunci vei socoti asemenea spuse simple născociri care nu pot fi demonstrate, în vreme ce spusa noastră va fi dovedită de simţurile bine înfrânate şi de raţiunea bine întemeiată. Vei susţine că e neverosimil ca sferele, imaginate ca având o suprafaţă convexă şi alta concavă, să fie mişcate şi să târască stelele după ele şi că, dimpotrivă, este adevărat, conform minţii noastre şi potrivit naturii, că – fără teamă de a cădea la infinit în jos sau de a urca la înfinit în sus (de vreme ce în spaţiul necuprins nu există deosebire între sus, jos, dreapta ori stânga, înainte sau înapoi) – aştrii îşi trasează cercurile în jurul altora şi înspre alţii, în virtutea vieţii şi consistenţei lor, aşa cum vei auzi la momentul potrivit. Vei vedea că în afara acestei circumferinţe închipuite a cerului, pot exista corpuri simple sau compuse şi care se mişcă în linie dreaptă; căci aşa cum se mişcă în linie dreaptă părţile globului nostru, la fel întru totul pot să se mişte şi părţile celorlalte: căci acesta nu e făcut ori alcătuit din altceva decât celelalte globuri din jurul lui şi din jurul altora, nici nu pare a se roti în jurul altora altfel decât altele în jurul lui.

ALBERTINO: Acum îmi dau seama mai bine ca ori-când că o foarte mică greşeală de început conduce către o enormă abatere şi greşeală la sfârşit; o singură şi simplă nepotrivire sporeşte pas cu pas, ramificându-se în altele infinte, la fel cum o mică rădăcină zămisleşte alcătuiri uriaşe şi ramuri nenumărate. Pe legea mea, Filoteo, sunt cât se poate de dornic să-mi dovedeşti tot ceea ce-mi spui aici şi, socotind eu totul vrednic de atenţie şi verosimil, să mi se aştearnă dinainte ca un adevăr.

FILOTEO: Voi face tot ceea ce-mi va îngădui timpul, lăsând în seama judecăţii tale multe altele care până acum ţi-au rămas ascunse, nu din neputinţă ci dm nebăgare de seamă.

ALBERTINO: Atunci spune-mi totul în formă de idei principale şi concluzie, deoarece eu ştiu că înainte de a ajunge la această părere, ai avut răgazul de a-ţi măsura puterile cu cea contrară şi pentru că sunt sigur că şi du-mitale, ca şi mie, îţi sunt deschise toate tainele filosofiei obişnuite. Continuă, deci.

FILOTEO: Prin urmare, nu trebuie să căutăm dacă dincolo de cer se află sau nu un loc, un gol sau un timp; deoarece unul este locul general, unul este spaţiul imens pe care n-avem decât să-l numim vid: iar acolo se află nenumărate şi infinte globuri ca acesta pe care trăim şi propăşim noi. Spaţiul acela, spunem noi, e infinit, pentru că nu există raţiune, rost, posibilitate, sens sau natură să fie, cu necesitate, finit: în el se află infinite lumi asemenea acesteia a noastre, nediferite ca speţă de ea; pentru că nu există nici motiv, nici lipsă de capacitate naturală şi mă refer atât la potenţa pasivă cât şi la cea activă, ca alte lumi, la fel cum sunt în acest spaţiu din jurul nostru, să nu fie şi în restul spaţiului care nu este nici diferit ca natură, nici distinct de acesta.

ALBERTINO: Dacă ceea ce ai spus la început e adevărat (iar deocamdată nu pare mai puţin verosimil decât contrariul), concluzia este neapărat aceasta.

FILOTEO: Prin urmare, în afara închipuitei circumferinţe şi convexităţi a lumii, există timp: pentru că există măsură şi raţiune a mişcării şi există corpuri mobile asemănătoare. Acesta ar fi deci răspunsul în parte presupus, în parte propus pentru primul argument adus de dumneata în sprijinul unicităţii lumii.

În privinţa celui de-al doilea, eu îţi spun că există într-adevăr un prim şi principal motor; dar nu prim şi principal în sensul că de la el se poate coborî, ca pe o scară, la un al doilea, al treilea şi tot aşa, din treaptă în treaptă, până la ultimul care e şi central: dat fiind că asemenea motoare nu există nici nu pot exista; căci acolo unde există număr infinit, nu există treaptă nici ordine numărabilă, deşi există şi trepte şi ordini în raport cu raţiunea şi demnitatea diverselor specii şi genuri şi există trepte diferite înăuntrul unui acelaşi gen sau aceleiaşi specii. Astfel, există infinite motoare, precum infinite sunt şi sufletele infinitelor sfere: care, pentru că sunt forme şi acte intrinseci, se raportează toate la un unic principiu de care depind, principiul prim care dăruie virtutea de a se mişca spiritelor, sufletelor, zeilor, divinităţilor, motoarelor; dăruie capacitate de mişcare materiei, corpului, vietăţilor, naturii inferioare, tuturor lucrurilor care se mişcă. Prin urmare, există infinite lucruri mişcătoare şi infinite motoare, care se reduc toate la un principiu pasiv şi un principiu activ, la fel cum orice număr se reduce la unitate; aşadar numărul infinit coincide cu unitatea; iar suprema putinţă de a face a supremului agent coincide şi e una cu putinţa de a fi făcut: aşa cum se arată la sfârşitul cărţii Despre cauză, principiu şi unu. Aşadar, ca număr şi mulţime, există infinitatea mişcată şi infinitatea mişcătoare; dar ca unitate şi unicitate, există infinitul imobil motor şi infinitul imobil univers: iar numărul şi mulţimea infinte coincid cu această unitate şi simplitate infinită, într-un singur principiu, o singură fiinţă şi un singur adevăr, simplu şi indivizibil. Astfel, nu există un prim mobil, căruia să-i urmeze în ordine un al doilea şi aşa mai departe până la ultimul sau la infinit; ci tot ce se mişcă se află egal de aproape sau de departe de primul motor, originar şi universal: la fel cum (logic vorbind) toate speciile sunt egale dinaintea aceluiaşi gen, toţi indivizii dinaintea aceleiaşi specii. Aşadar, de la un motor universal infinit, într-un spaţiu infinit, decurge o mişcare universală infinită de care depind infinite corpuri mişcătoare şi infinite motoare, fiecare fiind finit ca mărime şi ca putere.

În ceea ce priveşte al treilea argument, eu spun că în întinsul eteric nu există un anume punct spre care să se mişte, ca spre un centru, toate lucrurile grele şi de care să se îndepărteze, ca spre o circumferinţă, toate lucrurile uşoare; deoarece universul nu are nici mijloc nici circumferinţă: ci (dacă-ţi place) orice loc poate fi luat drept centru, oriunde se poate socoti că e o parte dintr-o circumferinţă în raport cu un alt mijloc sau centru393. Or, în ceea ce priveşte lumea noastră, noi numim greu ceea ce se mişcă dinspre circumferinţa acestui glob spre centru şi uşor, ceea ce se mişcă invers şi spre partea opusă: dar noi vom vedea că nimic nu este greu fără a fi totodată şi uşor: pentru că toate părţile pământului îşi schimbă pe rând poziţia, locul şi firea; căci, de-a lungul multor secole, nu există parte centrală să nu devină circumfe-renţială, niciuna circumferenţială care să nu se îndrepte spre sau să ajungă în centru. Vom vedea că greutatea şi uşurinţa nu sunt altceva decât impulsul părţilor spre corpul conţinător, care le garantează conservarea, oriunde s-ar afla el; prin urmare, nu există diferenţă de loc, din pricina căreia un loc anume să atragă spre sine sau să respingă aceste părţi: ci dorinţa de conservare este cea care îndeamnă fiecare corp, ca propriu principiu lăuntric şi care (dacă nu întâlneşte o piedică) îl conduce cât mai departe de contrariul său şi cât mai aproape de ceea ce îi seamănă. În acelaşi fel, aşadar, cum părţile circumferinţei lunii şi ale altor lumi, asemănătoare ca specie sau gen, merg, spre a se uni, către centrul globului respectiv, în virtutea greutăţii lor, cele rarefiate merg spre circumferinţă, în virtutea uşurinţei lor. Şi aceasta nu pentru că unele ar fugi de circumferinţă iar celelalte s-ar agăţa de ea, căci, de ar fi aşa, cu cât s-ar apropia de ţintă, cu atât ar alerga mai repede şi, la fel, cu cât s-ar îndepărta, cu atât s-ar avânta mai tare înspre locul opus: or noi vedem tocmai contrariul, de vreme ce, dacă trec de tărâmul pământului394, ele rămân plutind în aer şi nici nu urcă în înalt nici nu coboară pe pământ până nu capătă, fie prin adăugarea altor părţi, fie prin creşterea densităţii din cauza frigului, o greutate mai mare, datorită căreia, despicând aerul de sub ele, revin la propriul conţinător, sau dimpotrivă, topite de căldură şi rarefiate, se împrăştie în formă de atomi.

ALBERTINO: Ah cât voi fi de bucuros când îmi vei desluşi pe îndelete că aştrii nu sunt diferiţi de globul nostru terestru!

FILOTEO: La asta cu uşurinţă îţi poate răspunde Elpino, în felul în care a auzit-o de la mine. El îţi va lămuri mai în amănunt cum că nici un corp nu este greu sau uşor în raport cu o regiune a universului, ci grele sau uşoare sunt numai părţile în raport cu propriul întreg, cu propriul conţinător sau loc de conservare395. Deoarece părţile, din dorinţa de a-si conserva fiinţa prezentă, se mişcă de la orice distanţă şi se adună la un loc, aşa cum fac picăturile cu marea şi se dezagregă cum fac toate lichidele dinaintea soarelui sau a altor focuri. Pentru că orice mişcare naturală care porneşte de la un principiu lăuntric nu se înfăptuieşe decât pentru a fugi de ceea ce îi e nepotrivit şi contrar şi pentru a se apropia de ceea ce e asemănător şi prieten. Deoarece nimic nu se mişcă de la locul său altfel decât gonit de contrariul său; dar tot ceea ce se află la locul său nu este nici greu, nici uşor; pământul spulberat şi ridicat în aer, în timpul în care se căzneşte să se întoarcă la locul său, este greu şi se simte greu: la fel şi apa, ajunsă în aer se simte grea, dar nu e grea în locul propriu ei. De aceea pentru ceva ce e scufundat în apă, apa, nici chiar toată, nu e grea, în vreme ce un mic vas cu apă ridicat în aer sau deasupra uscatului, atârnă greu. Capul nu e greu pentru propriul bust, dar dacă i-am pune deasupra capul altcuiva, acesta ar fi greu: iar cauza este faptul că el nu se află în locul său natural. Prin urmare, dacă greutatea sau uşurinţa înseamnă de fapt imboldul spre locul propriei conservări şi fuga de contrariu, nici un lucru în alcătuirea sa naturală nu este greu sau uşor: nimic nu e greu sau uşor dacă este foarte departe de propriul loc de conservare şi departe şi de contrariul său, până nu simte folosul primului şi sila pentru celălalt; dar dacă simte silă pentru unul, însă n-are speranţă să ajungă la celălalt, ci stă năuc şi nehotărât dinaintea lui, atunci acesta îl va învinge.

ALBERTINO: Promiţi lucruri mari şi în mare măsură chiar le înfăţişezi.

FILOTEO: Ca să nu spun acelaşi lucru de două ori, îl las pe Elpino să-ţi înfăţişeze restul.

ALBERTINO: îmi pare că înţeleg deja totul, deoarece o îndoială atrage după sine alta, un adevăr dezvăluie altul: iar eu încep să pricep mai mult decât pot explica; şi multe lucruri pe care până acum le socoteam sigure, încep acum să mi se pară îndoielnice. Drept care simt că încetul cu încetul înclin să-ţi dau dreptate.

FILOTEO: Când mă vei înţelege pe deplin, îmi vei da dreptate pe de-a-ntregul. Dar deocamdată ţine minte asta; sau cel puţin nu mai fi aşa de convins de părerea contrarie cum te arătai înainte de-a începe noi discuţia: căci pas cu pas, pe măsură ce ni se va oferi prilejul, vom izbuti să explicăm deplin tot ceea ce ţine de subiectul nostru – subiect care depinde de mai multe principii şi cauze: căci aşa cum o greşeală sporeşte altă greşeală, tot aşa un adevăr descoperit îl sporeşte pe altul.

În ceea ce priveşte al patrulea argument396, spunem că, deşi există atâtea centre câte sunt globurile, sferele, lumile, existenţele individuale, de aici nu decurge că părţile fiecăruia dintre ele s-ar raporta la alt centru decât la cel propriu, nici că s-ar îndepărta spre o altă circumferinţă decât cea a propriului tărâm: astfel părţile acestui pământ nu ţintesc spre un alt centru şi nici nu tind să se îmbine cu un alt glob decât acesta; la fel cum lichidele şi părţile animalelor merg în afara sau înăuntrul propriului trup şi nu spre altul, diferit şi distinct. În ceea ce priveşte obiecţia dumitale – anume că un centru de aceeaşi speţă cu altul se poate afla mai departe de acesta decât centrul şi circumferinţa care îi sunt prin natură contrarii şi care, prin ipoteză, ar trebui să se afle cât mai departe de el – îţi răspund astfel: mai întâi, nu-i adevărat că lucrurile contram trebuie să stea cât mai departe posibil, ci doar atât încât unul să poată acţiona asupra celuilalt şi să sufere, la rândul său, acţiunea acestuia; aşa vedem că se întâmplă cu soarele, mai apropiat de noi decât de celelalte pămân-tun care există în jurul său: deoarece rânduiala naturii este ca orice lucru să supravieţuiască, să existe şi să se hrănească pe seama contrariului său pe măsură ce acesta este vătămat, stricat, învins şi se preschimbă în celălalt. Şi mai discutam adineauri cu Elpino de aşezarea celor patru elemente, care intră toate în alcătuirea fiecărui glob, ca părţi ale lui şi fiecare se întrepătrunde cu altul, fiecare e amestecat cu altul, aşa încât ele nu sunt distincte, nici nu pot fi deosebite aşa cum ar fi conţinutul de conţinător: pentru că oriunde se află pământ uscat se află de asemeni apă, aer şi foc, fie în mod vădit, fie latent; iar deosebirea pe care o facem noi între diferitele globuri, spunând că unele sunt de foc precum soarele, altele din apă, precum luna şi pământul, nu înseamnă că ar fi făcute dintr-un singur element simplu, ci că unul dintre elemente precumpăneşte în alcătuirea întegului. In afară de aceasta, este cât se poate de fals că elementele contrare ar sta cât mai departe unul de altul; deoarece în orişice lucru ele sunt în chip natural îmbinate şi unite; iar universul, atât în ceea ce priveşte părţile lui principale397, cât şi în celelalte, nu există decât prin această îmbinare şi unire: pentru că nu există fărâmă de pământ să nu aibă contopită în ea şi apa, fără de care n-ar putea avea densitate, unitate a atomilor şi soliditate. În plus, ce corp pământesc este atât de dens încât să nu aibă pori nevăzuţi? Care, dacă n-ar exista, acele corpuri n-ar fi divizibile nici n-ar putea fi pătrunse de foc sau de căldură, care este şi ea tot un lucru sensibil care porneşte de la acest element. Unde, spune-mi, e acea parte a trupului tău rece şi uscat care să nu se întrepătrundă cu alta, umedă şi caldă? Aşadar, acea distincţie între elemente nu este naturală ci e o idee omenească; dacă soarele este atât de îndepărtat de pământ ca loc, asta nu înseamnă că aerul, apa ori uscatul sunt mai departe de el decât sunt de globul nostru: căci şi soarele e un corp compus ca şi acesta, deşi dintre cele patru elemente, în el precumpăneşte unul, iar în acesta altul. Adaugă la asta că, dacă socotim că natura ar urma această logică, după care contrariile s-ar afla la cea mai mare distanţă unele de altele, ar urma ca între foc, care este uşor şi pământ, care e greu, să se afle cerul acela al tău, care nu e nici greu, nici uşor. Iar dacă vrei să te limitezi la afirmaţia că această ordine s-ar referi numai la numitele elemente, chiar şi atunci vei fi nevoit să le rostuieşti într-altfel. Vreau să spun că dacă focul ocupă circumferinţa şi locul elementului cel mai uşor în tărâmul elementelor, atunci centrul şi locul elementului cel mai greu îl va ocupa apa: deoarece apa, care este rece şi umedă, este contrară focului prin amândouă aceste însuşiri şi atunci trebuie să se afle la cea mai mare depărtare de elementul cald şi uscat; iar aerul, care, spui, este cald şi umed, ar trebui să stea hăt departe de pământul rece şi uscat. Vezi deci cât e de nestatornică această teorie peripatetică, fie că o masori după adevărul naturii, fie că o masori după propriile sale principii şi temeiuri.

ALBERTINO: Văd şi chiar foarte limpede.

FILOTEO: Şi mai vezi că filosofia noastră nu se opune raţiunii; ea reduce contrariile la un principiu unic, le călăuzeşte spre un unic ţel şi le contopeşte, cuprinzân-du-le pe amândouă deopotrivă; coincidenţa lor ne îndeamnă să socotim dumnezeiască spusa după care contrariile se află în contrarii, iar de aici nu-i greu să ajungem să cunoaştem că totul se află în toate – ceea ce nici Aristotel, nici ceilalţi sofişti n-au fost în stare să priceapă.

ALBERTINO: Te ascult cu plăcere: dar ştiu că atâtea lucruri şi atâtea concluzii diferite nu se pot demonstra toate odată şi într-o singură întâlnire; deoarece însă mi-ai dezvăluit că lucruri pe care le credeam drepte sunt strâmbe, acum încep să mă îndoiesc de toate celelalte pe care, din aceeaşi pricină sau dintr-una asemănătoare, le socotesc sigure. Mă pregătesc, de aceea, să ascult în tăcere şi cu atenţie temeiurile, principiile şi consideraţiile dumitale.

ELPINO: Te vei lămuri că Aristotel n-a marcat epoca de aur a filosofiei. Dar deocamdată hai să-ţi risipim îndoielile pe care ni le-ai înfăţişat.

ALBERTINO: Nu sunt prea curios în privinţa lor: pentru că ard de nerăbdare să înţeleg temeiurile prime, pornind de la care se risipesc apoi şi celelate îndoieli cu privire la filosofia voastră.

FILOTEO: Despre ele vom vorbi mai încolo. În ceea ce priveşte cel de-al cincilea argument, îţi dai seama că dacă noi imaginăm multele şi infinitele lumi cu acel fel de alcătuire pe care ţi-o închipui dumneata – anume că dincolo de acel întreg făcut din patru elemente398, rân-duite cum se crede îndeobşte, se află opt, nouă sau zece399 alte ceruri făcute din altă materie şi de o natură diferită, care îl învelesc şi cu o iute mişcare circulară se învârt în jurul lui – iar dincolo de această lume, astfel rostuită şi sferică, socotim că se află alte şi alte lumi, tot sferice şi rotitoare, atunci ar trebui să explicăm şi să ne închipuim în ce fel stau una lângă alta sau cum una o continuă pe alta. Atunci am lua-o razna socotind în câte puncte circumferinţa uneia o atinge pe a celorlalte din jur; atunci ai vedea că, oricâte orizonturi s-ar afla în jurul unei lumi, ele n-ar aparţine numai acelei lumi, ci relaţia pe care ar avea-o cu acea lume şi cu centrul ei, ar avea-o cu toate celelalte şi cu centrele lor, pentru că fiecare îşi exercită influenţa oriunde ajunge cu rotirea: e la fel cum am spune că, dacă am aduna laolaltă mai multe animale care ar sta înghesuite unele într-altele, mădularele unuia ar trebui să devină şi ale altuia, în aşa fel încât unuia sau fiecăruia să-i revină mai multe capete sau mai multe trunchiuri400. Dar noi, slavă zeilor, nu ne aflăm într-un asemenea impas încât să cerşim o astfel de scuză: pentru că, în loc de atâtea ceruri şi atâtea sfere rotitoare, care mai iuţi, care mai încete, care mai drepte, care mai oblice, care la vest şi care la est, care pe axa lumii şi care pe a zodiacului, care cu nu ştiu ce declinaţie, care cu alta, mare sau mică, noi avem un singur cer, un singur spaţiu, în care se rotesc şi îşi urmează drumul atât astrul nostru cât şi toţi ceilalţi: aşa sunt lumile infinite, adică aştrii fără de număr; aşa e spaţiul infinit, adică cerul care îi cuprinde şi care e cutreierat de ei. Născocirea rotirii tuturor aştrilor în jurul acestuia al nostru a fost alungată de evidenţa mişcării acestuia care, rotindu-se în jurul propriului centru, se deschide, în douăzeci şi patru de ore, priveliştii luminilor înconjurătoare. Drept care a fost alungat şi acel înveliş din jurul nostru, de ceruri ce-si poartă fiecare astrul ţintuit în el şi rămâne doar acea mişcare proprie fiecăruia şi diferită de a celorlalţi aştri mişcători, numită „epiciclică”; şi la fel cum se mişcă astrul acesta în jurul propriului centru şi în jurul corpului de foc, se mişcă şi ceilalţi aştri, veacuri după veacuri (dacă nu chiar veşnic), îmboldiţi doar de un singur motor, care este propriul suflet. Iată, aşadar, cum sunt lumile şi cum este cerul. Cerul e aşa cum îl vedem în jurul acestui glob, care este, nu mai puţin decât celelalte, un astru luminos şi minunat. Lumile sunt cele care, în chip de lumină şi strălucire, ni se arată distincte, la anumite distanţe unele faţă de altele; şi niciunde distanţa nu este mai mică decât cea dintre lună şi pământul nostru şi dintre acest pământ şi acest soare: în aşa fel încât un contrariu să nu-l nimicească, ci să-l hrănească pe celălalt, iar un seamăn să nu-l încurce pe altul ci să-i facă loc. Astfel, treptat, cu măsură şi din timp în timp, acest glob foarte rece se încălzeşte la soare, când dintr-o parte, când dintr-altă, ba cu o faţă, ba cu alta; şi cu o rânduială anume, ba depăşeşte, ba se lasă depăşit de pământul cel mai apropiat, pe care-l numim lună, trecând când unul când celălalt mai aproape sau mai departe401 de soare: motiv pentru care luna este numită, de Timaios şi de alţi pitagoricieni, „anti-pământ”402. Acestea sunt lumile, locuite şi cultivate de propriile fiinţe, ele însele fund cele mai însemnate şi divine vietăţi din univers; şi fiecare dintre ele este compusă nu din altceva decât tot din cele patru elemente pe care le întâlnim în lumea noastră, deşi în unele predomină o anume calitate activă, iar în altele alta, drept care unele sunt percepute ca apă iar altele ca foc. Iar dincolo de cele patru elemente care intră în compoziţia fiecăreia, există, cum am mai spus, un întins eteric de necuprins, în care se mişcă, trăieşte şi propăşeşte totul: acesta este eterul care conţine şi pătrunde orice lucru; iar, în măsura în care se află înăuntrul unei alcătuiri (adică este parte a unui compus), e numit îndeobşte „aer”: aşa cum e aburul din jurul apelor şi dinăuntrul continentului terestru, închis între munţii cei mai înalţi, purtând în el nori deşi şi vânturi furtunoase dinspre miazăzi sau miazănoapte; în măsura în care este însă pur şi nu face parte dintr-un compus, ci este locul şi cuprinsul în care acela se mişcă şi cutreieră, se numeşte „eter”, luându-si numele chiar de la această mişcare403. Acesta, deşi ca substanţă este tot una cu cel frământat în viscerele pământului, poartă totuşi un alt nume; la fel cum poartă numele de „aer” elementul care ne înconjoară, dar când, într-un chip sau altul, face parte din noi sau intră în alcătuirea noastră şi-l găsim în plămâni, în artere, în diferite cavităţi şi în pori, îl numim „spirit”: şi tot el e cel care, în contact cu un corp rece, capătă consistenţă de vapori, iar în contact cu astrul fierbinte devine uşor şi se preface în flacără, care nu e vizibilă decât lângă un corp dens, aprins de încălzirea intensă a aerului. De fapt eterul, în sine şi prin natura sa proprie, nu are nici o însuşire anume, dar le primeşte pe toate pe care i le dăruie corpurile învecinate, iar el, prin mişcarea sa, le transportă până la limita orizontului unde atari principii active sunt încă manifeste. Iată că ţi-am arătat cum sunt lumile şi cum este cerul; asta îţi va risipi nu doar îndoiala de acum, ci şi nenumărate altele; şi-ţi va deschide calea spre multe concluzii fizice404 adevărate. Iar dacă unele afirmaţii de până acum îţi vor fi părut doar presupuse şi nu dovedite, le las în seama judecăţii dumitale – care, dacă e netulburată, va constata, chiar înainte ca ele să se dovedească adevărate, că sunt mult mai probabile decât cele contrarii.

ALBERTINO: Continuă, Filoteo! Te ascult.

FILOTEO: Astfel am desluşit şi al şaselea argument: care, în privinţa atingerii lumilor într-un punct, întreba ce anume s-o fi aflând în acele spaţii triunghiulare, care să nu fie nici de natura cerului, nici de cea a elementelor. Asta pentru că noi avem un cer, în care lumile au spaţii, ţinuturi, distanţe potrivite fiecăreia; un cer răspândit pretutindeni, care pătrunde peste tot şi cuprinde totul şi care nu lasă nici un gol: doar dacă nu vrei să-l numeşti gol sau vid chiar pe acesta, aşa cum au făcut-o mulţi, fiind el locul şi meleagul în care se mişcă toate, spaţiul în care toate se strămută; sau dacă nu vrei să-l consideri prim subiect, singurul care poate fi conceput în acest vid, căruia nu i se poate atribui nici un loc anume, dacă, luând-o pe cale logică şi prin excludere, l-ai vedea ca ceva distinct, din punct de vedere raţional, dar nu şi natural şi concret, ca materie şi existenţă. Deoarece nimic din ce există nu poate fi conceput, nici ca întreg, nici ca părţi, ca ne-existând – material sau imaterial – într-un loc anume, finit sau infinit: loc care nu este altceva decât spaţiu, spaţiu care nu este altceva decât vid, care, privit sub aspectul duratei, spunem că este câmpul eteric care conţine în sine lumile; privit însă sub aspectul consistenţei, spunem că este spaţiul în care se află câmpul eteric şi lumile, care nu pot fi concepute altundeva. Iată de ce nu avem nevoie să născocim noi elemente şi lumi, spre deosebire de alţii care, fără un motiv bine întemeiat, s-au apucat să vorbească de sfere purtătoare, de materii divine, de părţi mai dense sau mai rare de natură cerească, despre a cincea esenţă şi alte năzdrăvănii şi denumiri lipsite de obiect şi de adevăr.

La cel de-al şaptelea argument răspundem că unul este universul infinit, ca un tot continuu şi compus din regiuni eterice şi din lumi; şi că infinite trebuie să presupunem că sunt şi chiar sunt lumile care populează feluritele regiuni ale acelui tot, din aceeaşi raţiune pentru care considerăm că lumea noastră populează acest spaţiu şi această regiune: aşa cum am dezbătut, zilele trecute, cu Elpino, încu-viinţând şi confirmând ceea ce spuneau Democrit, Epicur şi mulţi alţii, care au observat natura cu ochii larg deschişi şi nu s-au arătat surzi la chemările ei imperioase:

Desine quapropter, novitate exterritus ipsa, expuere ex animo rationem: sed magis acri iudicio perpende, et şi tibi vera videtur, dede manus: aut şi falsa est, accingere contra. Quaerit enim rationem animus, cum summa Iod sit infinita foris haec extra maenia mundi; quid sit ibiporro, quo prospicere usque velit mens, atque animi tradus liber quo pervolet ipse. Principio nobis în cunctas undique partes, et latere ex utroque, infra supraque per omne, nulla est finis, uti docui, res ipsaque per se vociferatur, et elucet natura profundi.405

El strigă şi împotriva celui de-al optulea argument după care natura ar trebui să se limiteze la un rezumat: ceea ce, dacă e un adevăr, cum ne arată experienţa că este, pentru fiecare dintre lumile mari sau mici în parte, nu mai este adevărat pentru toate la un loc; pentru că simţul ochiului nostru, nevăzând un sfârşit, e învins de spaţiul necuprins care îi stă dinainte şi este buimăcit şi copleşit de numărul stelelor ce creşte la nesfârşit: aşa încât simţirea rămâne nedesluşită iar raţiunea e silită să închipuie spaţiu după spaţiu, regiune după regiune, lume după lume:

Nullo iam pacto verisimile esse putandum 'st, undique cum vorsum spacium vacet infinitum, seminaque innumero numero, summaque profunda multimodis volitent aeterno percita motu, hune unum terrarum orbem, caelumque creatum.

Quaere etiam atque etiam tales fateare necesse est esse alios alibi congressus materiei: qualis hic est avido complexu quem tenet aetber.406

Murmură şi împotriva celui de-al nouălea argument, care presupune, fără a putea dovedi, că potentei active infinite nu i-ar corespunde o infinită potentă pasivă, că subiectul acesteia n-ar putea fi materia infinită, care n-ar putea deveni câmp şi spaţiu infinit: şi, prin urmare, că actul şi acţiunea n-ar fi pe măsura agentului; şi că agentul ar putea comunica întreg actul, dar actul n-ar putea fi comunicat în întregime (dacă se poate închipui o contradicţie mai vădită ca aceasta!). De aceea bine zice că:

Praeterea cum materies est multa parata, cum locus est presto, vec res nec causa moratur ulla, geri debent nimirum et confieri res. Nune ex seminibus şi tanta est copia, quantam enumerare aetas animantum non queat omnis: visque eadem et natura manet, quae semina rerum coniicere în loca quaeque queat, simili ratione atque hue sunt coniecta: necesse'st confiteare esse alios aliis terrarum în partibus orbes, et varias bominum genteis, et seda ferarum. *07

La următorul argument răspundem că nu e mai multă nevoie de o comunicare bună şi civilizată între lumi decât e nevoie ca toţi oamenii să fie un singur om şi toate animalele un singur animal. Las la o parte că noi vedem că, spre binele vieţuitoarelor din această lume, natura a diferenţiat specule care trăiesc pe munte de cele din mare; iar când, prin lucrătura omului, s-a întâmplat ca ele să comunice între ele, mai degrabă li s-a luat decât li s-a făcut un bine: ştiind că prin comunicare mai degrabă se dublează viciile decât sporesc virtuţile. Aşa că are dreptate Poetul tragic când se vaită:

Bene disseptifaedera mundi traxit în unum Thessala pinus, iussitque pati verbera pontum, partemque metus fieri noştri mare sepositum.

La al unsprezecelea argument răspundem ca şi la al cincilea: deoarece fiecare dintre lumi ocupă un spaţiu anume în câmpul eteric, una n-o atinge nici n-o izbeşte pe cealaltă; ci toate se deplasează şi sunt aşezate la o asemenea distanţă îneât contrariile să nu se distrugă ci să se hrănească reciproc.

La al doisprezecelea.

— Care pretinde că natura se înmulţeşte prin diviziunea şi separarea materiei şi că n-ar putea să înfăptuiască un asemenea act decât pe calea generării, ca atunci când un individ zămisleşte un altul, precum părintele un copil; noi răspundem că lucrul ăsta nu este universal adevărat: pentru că dintr-o unică plămadă de lut, prin acţiunea unui singur eficient, se făuresc multe şi felurite vase de cele mai diferite forme şi cu nenumărate înfăţişări. Las la o parte că, în cazul pieirii sau renaşterii unei lumi, producerea de animale, fie desăvârşite, fie ne-desăvârşite, este îndeplinită prin forţa şi virtutea naturii şi nu prin generare.

La al treisprezecelea şi ultimul, care deduce din faptul că lumea aceasta sau o alta ar fi perfectă, ideea că nu mai e nevoie de alte lumi, răspund că într-adevăr nu mai e nevoie, însă doar pentru supravieţuirea şi perfecţiunea acesteia: dar pentru supravieţuirea şi perfecţiunea universului e necesar să fie infinite. Din perfecţiunea numai a universului sau numai a lumii acesteia nu rezultă că celălalt sau celelalte ar fi mai puţin perfecte: pentru că atât universul cât şi lumile, sau atât lumile cât şi universul constau în părţile lor alcătuitoare şi sunt, în raport cu acestea, întreguri.

ALBERTINO: Oh, Filoteo, de-acum nu mai există larmă a gloatei, indignare a vulgului, cârcoteală a proştilor, dispreţ al cutărui sau cutărui satrap, prostie a celor săraci cu duhul, nerozie a belferilor, afirmaţie a mincinoşilor, beşteleală a răilor şi ocară a pizmaşilor409, care să mă lipsească de vederea nobilului tău chip şi să mă în-târzie de la divina conversaţie cu tine. Stăruie, dragă Filoteo, stăruie! Nu te lăsa şi nu da înapoi dacă, prin tot soiul de tertipuri şi de maşinaţii, marele şi solemnul senat al ignoranţei neghioabe ameninţă şi încearcă să-ţi nimicească dumnezeiasca înfăptuire şi nobila-ţi lucrare. Şi fii sigur că până la urmă toţi vor vedea ceea ce văd eu acum; şi vor afla că lesne te poate lăuda oricine, greu se poate găsi cineva care să te înveţe pe tine. Toţi, cu deplină sinceritate, vor spune (dacă nu sunt stricaţi de tot) lucruri frumoase despre tine, căci până la sfârşit fiecare îşi ia învăţătura de la propriul cuget: deoarece bunurile minţii nu le căpătăm de altundeva decât de la propria noastră minte. Şi pentru că în sufletul oricui se află o anume sfinţenie naturală care, înscăunată în înaltul tribunal al intelectului, judecă binele şi răul, lumina şi tenebrele, vei vedea că din cugetarea lăuntrică a ficăruia se vor ridica la procesul tău, martori şi apărători întru tot credincioşi şi integri. Iar dacă nu-ţi vor deveni prieteni, ci, din îngă-lare, se vor încăpăţâna să-ţi rămână duşmani, apărând ignoranţa neguroasă şi aprobându-i pe sofişti, ei îşi vor afla chiar în sinea lor călăul şi schingiuitorul care te va răzbuna: căci cu cât vor încerca să-l ascundă în adâncul minţii lor, cu atât îi va chinui mai tare410. Astfel viermele infernal, smuls din aprigele plete ale Eumenidelor411, văzân-du-si nimicite planurile mârşave împotriva ta, furios se va întoarce spre mâna sau pieptul nelegiuitului său stăpân, iar când dinţii ascuţiţi ai unui asemenea şarpe vor muşca, îi vor aduce moartea care i se cuvine cui împrăştie veninul Styxului412. Tu continuă să ne înveţi ce este cu adevărat cerul, ce sunt cu adevărat planetele şi toţi aştrii; cum sunt distincte unele de altele infinitele lumi; cum nu este imposibil, ci e necesar un spaţiu infinit; cum asemenea efect infinit este pe potriva cauzei infinite; care este adevărata substanţă, materia, actul şi eficientul întregului; cum orice lucru material şi compus este alcătuit din aceleaşi elemente şi în temeiul aceloraşi principii. Convinge-ne şi fă-ne să recunoaşem infinitatea universului. Sfâşie pojghiţele concave şi convexe care hotărnicesc înăuntru şi în afară atâtea elemente şi ceruri. Aruncă batjocura asupra sferelor purtătoare a stelelor fixe. Sfarmă şi doboară la pământ, cu bubuitul şi vârtejul raţionamentelor tale vân-joase, acele ziduri diamantine crezute de gloata oarbă hotare ale primului mobil şi ale ultimei convexităţi. Spulberă unicitatea şi centralitatea acestui pământ. Alungă nedemna credinţă în aşa-zisa a cincea esenţă. Dăruie-ne cunoaşterea faptului că toţi aştrii şi toate lumile pe care le putem vedea413 au aceeaşi alcătuire ca acest astru şi această lume a noastră; că fiecare dintre nenumăratele lumi mari şi încăpătoare hrănesc iar şi iar, cu rânduielile şi perindările fiecăreia, infinite lumi mai mici. Distruge motoarele din afara lumilor, laolaltă cu marginile cerurilor noastre. Deschide-ne poarta prin care putem vedea că astrul nostru este la fel cu toţi ceilalţi. Arată-ne că, în eter, celelalte lumi au aceeaşi consistenţă ca şi a noastră. Lămureşte-ne că mişcarea tuturor provine de la sufletul lăuntric: pentru ca astfel, călăuziţi de lumina acestei contemplaţii, să înaintăm cu paşi mai siguri în cunoaşterea naturii.414

FILOTEO: Ce să însemne, Elpino, că stimabilul Bur-chio nu s-a lăsat convins nici repede, nici deloc?

ELPINO: Numai un cuget treaz, văzând şi auzind doar puţin, poate cerceta şi înţelege mult.

ALBERTINO: Deşi nu mi-a fost dat până acum să văd întregul corp al planetei luminoase, pot totuşi să-mi dau seama, socotind după razele pe care le trimite prin firavele deschizături din obloanele închise ale intelectului meu, că aceasta nu e strălucirea unui opaiţ calp şi sofist, nu este lumina lunii sau a vreunei stele mai mici. Drept care mă pregătesc să învăţ şi mai multe în viitor.415

FILOTEO: Prezenţa dumitale ne va fi mereu plăcută.

ELPINO: Acuma haideţi să cinăm.

Sfârşitul celor cinci dialoguri din Despre infinit, Univers şi lumi.