Dialogul al patrulea

FILOTEO: Prin urmare, lumile nu sunt infinite în chipul în care unii îşi imaginează pământul nostru, înconjurat de mai multe sfere, dintre care unele conţin un singur astru, iar altele aştrii nenumăraţi: dat fiind că spaţiul este de aşa natură încât prin el pot circula o mulţime de aştri; iar fiecare astru e în aşa fel încât, singur şi în virtutea unui principiu lăuntric, se poate mişca, îndreptându-se spre ceea ce i se potriveşte mai bine: şi fiecare dintre ei este îndeajuns de mare, de cuprinzător şi de demn pentru a putea fi socotit o lume; şi nu există vreunul care să n-aibă principiul eficient şi mijloacele de a continua şi hrăni perpetua zămislire şi viaţă a nenumăratelor existenţe individuale desăvârşite care îl populează. Când vom recunoaşte că aparenţa mişcării lumii noastre se datorează mişcării zilnice, adevărate, a pământului (mişcare comună şi altor aştrii asemănători pământului) va dispărea şi contrângerea de a socoti stelele echidistante faţă de pământ, pe care gloata şi le închipuie nemişcate şi ţintuite într-o a opta sferă; şi nici o convingere nu ne va împiedica să recunoaştem că uriaşa distanţă de la noi până la stelele nenumărate ne ascunde nenumăratele deosebiri dintre ele, în ceea ce priveşte lungimea şi raza309. Şi vom înţelege că în univers lumile nu stau asemeni unor sfere cuprinse una în-tr-alta, cea mai mică într-alta mai mare şi tot aşa mai departe, precum foile de ceapă: ci că în eterul necuprins căldura şi răceala răspândite de corpurile în principal calde şi reci310, se compensează, în diferite măsuri, între ele în aşa fel încât fiecare devine principiu proxim al atâtor forme şi specii de fiinţe.

EPLINO: Hai, treci odată, rogu-te, la respingerea argumentelor contrare, îndeosebi ale lui Aristotel, care sunt şi cele mai faimoase şi lăudate şi care în ochii mulţimii năroade trec drept demonstraţii desăvârşite: şi ca să nu pară că ne scapă ceva, eu voi înşira aici toate argumentele şi sentinţele acestui sărman sofist, iar dumneata le vei analiza una câte una.

FILOTEO: Aşa vom face.

ELPINO: „Rămâne să vedem” spune el în cartea întâi din Despre cer şi lumi, „dacă în afara acestei lumi mai există o alta”311.

FILOTEO: în privinţa acestei întrebări, ştii bine că el dă cuvântului „lume” un alt înţeles decât cel pe care i-l dăm noi: deoarece noi adăugăm lume după lume şi astru după astru în sânul necuprins al acestui eter, ceea ce se cuvine să spunem că au făcut toţi ceilalţi înţelepţi care au considerat lumile nenumărate şi infinite; el, în schimb, dă numele de „lume” acelui conglomerat de elemente suprapuse şi de sfere imaginare până la convexitatea primului mobil care, conceput ca perfect sferic, învârtindu-se cu mare viteză în jurul centrului, unde ne aflăm noi, învârteşte cu sine totul. Drept care ar fi o joacă de copii fără de rost a ne apuca să analizăm, argument cu argument, o asemenea născocire; dar este bine să răspundem iute argumentelor sale în măsura în care ele contrazic concepţia noastră, lăsând la o parte ceea ce nu ne contrazice.

FRACASTORIO: Ce le vom răspunde atunci acelora care ne vor reproşa că ne contrazicem pe o confuzie de termeni?

FILOTEO: Le vom răspunde două lucruri: că neajunsul acesta porneşte de la cel care a folosit cuvântul în mod impropriu, plăsmuind un univers material născocit; şi că răspunsurile noastre rămân la fel de valabile, fie că semnificaţia cuvântului e aceea închipuită de adversari, fie că este cea adevărată. Pentru că acolo unde se presupun a se afla punctele de pe circumferinţa ultimă a acestei lumi ce ar avea drept centru Pământul, se pot presupune şi punctele altor nenumărate pământuri, care se află dincolo de acea circumferinţă închipuită: atâta doar că acestea sunt acolo cu adevărat, deşi altfel decât în situaţia imaginată de ei; iar această situaţie, fie ea oricum veţi vrea, nu adaugă nici nu ştirbeşte cu ceva ceea ce spunem noi despre mărimea universului şi despre numărul lumilor.

FRACASTORIO: Zici bine ce zici. Continuă, Elpino!

ELPINO: El spune apoi că „orice corp ori se mişcă, ori stă: iar această stare ori mişcare este ori naturală, ori violentă. In afară de asta, orice corp care stă într-un loc, nu prin violenţă ci în chip natural, în acel loc nu se mişcă prin violenţă ci în chip natural; iar unde nu se mişcă prin violenţă, îşi are locul său natural şi stă: aşa încât tot ceea se mişcă de jos în sus prin violenţă, în natură se mişcă de sus în jos şi invers. Şi din asta se deduce că nu există mai multe lumi, de vreme ce, dacă pământul aflat în afara acestei lumi se mişcă spre centrul acestei lumi prin violenţă, pământul care se află înăuntrul acestei lumi se va mişca spre mijlocul altei lumi în mod natural; iar dacă mişcarea sa dinspre centrul acestei lumi spre centrul aceleia este violentă, mişcarea sa dinspre centrul acelei lumi spre a-ceasta va fi naturală. Iar cauza acestui lucru este că, dacă există mai multe pământuri, trebuie presupus că puterea unuia este egală cu a altuia: şi, la fel, puterea focului unuia va fi egală cu puterea celuilalt; altminteri părţile acelor lumi vor fi asemenea acestora doar cu numele şi nu şi în realitate; în consecinţă aceea nu va fi o altă lume, deşi se va chema ca şi aceasta, «lume». In afară de aceasta, toate corpurile care sunt de acelaşi soi şi au aceeaşi natură au o aceeaşi mişcare (deoarece orice corp în natură se mişcă într-un fel oarecare): prin urmare, dacă acolo se află pământuri ca acesta, care sunt de acelaşi soi cu acesta, vor avea, desigur, aceeaşi mişcare; şi invers, dacă mişcarea este asemenea, asemenea sunt şi elementele. Aşa stând lucrurile, pământul acelei lumi se va mişca cu necesitate spre pământul acesteia; iar focul aceleia spre focul acesteia: de unde decurge în continuare că pământul s-ar mişca la fel de natural în sus ca şi în jos, iar focul în jos ca şi în sus. Or asemenea lucruri fiind imposibile, se deduce că trebuie să existe un singur pământ, un centru, un mijloc, un orizont şi o lume.”312

FILOTEO: împotriva acestui argument spunem că în acelaşi fel în care pământul nostru se învârteşte în jurul acestui ţinut şi ocupă această parte din spaţiul universal infinit, ceilalţi aştri ocupă şi ei alte părţi şi se învârt în jurul altor ţinuturi ale imensului necuprins. Iar, aşa cum acest pământ e alcătuit din mădularele sale, aşa cum e supus descompunerii, cum are curgerile şi scurgerile sale (după cum vedem că se întâmplă cu animalele, ale căror organe şi umori sunt în continuă prefacere şi mişcare), la fel şi ceilalţi aştri sunt alcătuiţi din mădulare supuse de asemenea prefacerii. Şi la fel cum acest astru, care se mişcă natural conform întregului mecanism, nu cunoaşte altă mişcare decât cea circulară, prin care se roteşte în jurul propriului centru şi dă ocol soarelui: acelaşi lucru fac în mod necesar celelalte corpuri care au aceeaşi natură. Şi la fel părţile acelora, care printr-o întâmplare au fost desprinse de la locul lor şi răzleţite (care însă nu trebuie să fie socotite părţi principale sau organe), se întorc în chip natural şi dintr-un imbold lăuntric înapoi: precum fărî-mele de ţărână şi de apă, care prin acţiunea soarelui şi a pământului se ridică, în formă de vapori şi de praf, spre membrele şi regiunile superioare ale acestui corp şi care, după ce şi-au recăpătat propria formă, revin jos la locul lor. La fel şi acele părţi ca şi acestea nu se îndepărtează peste o anumită limită de corpul care le conţine: ceea ce se va observa clar când vom vedea că materia cometelor nu aparţine globului nostru. Aceasta deoarece, la fel cum organele unui animal, deşi sunt de acelaşi soi cu organele altui animal, totuşi în virtutea faptului de a aparţine unor indivizi diferiţi, nu tind niciodată să ia unele locul celorlalte (mă refer la cele principale şi îndepărtate): la fel cum mâna mea nu s-ar potrivi niciodată în braţul tău, nici capul tău pe trunchiul meu. Pornind de la aceste fundamente, afirmăm că există cu adevărat o asemănare între toţi aştrii, între toate lumile şi că atât acest pământ cât şi celelalte au acelaşi temei de a exista. Dar de aici nu urmează că acolo unde se află această lume trebuie să se afle toate celelalte, că în locul în care e situată ea trebuie să se situeze şi celelalte: ci, dimpotrivă, se poate presupune că la fel cum acesta se află la locul său, toate celelalte se află şi ele la locul lor; şi la fel cum nu e bine ca acesta să se deplaseze în locul altora, nici nu e bine ca celelalte să vină în locul acestuia; iar cum acesta este diferit de celelalte ca materie şi caracteristici individuale şi acelea sunt diferite de acesta313. Astfel părţile focului de aici se îndreaptă spre focul de aici, precum părţile focului de acolo într-acolo; şi la fel cum părţile acestui pământ tind spre întreg acest pământ, părţile altuia tind spre întreg acela. Şi tot aşa cum părţile acelui pământ, cu apele sale, pe care îl numim Luna, numai contra naturii şi în chip violent s-ar putea îndrepta spre acesta al nostru, doar în acelaşi fel, violent, s-ar putea îndrepta spre alt pământ părţile acestuia314. Acela se învârte natural în jurul locului său şi îşi are acolo propriul ţinut; acesta îşi are, tot în mod natural, propriul ţinut aici: astfel părţile aceluia se raportează la acel pământ, iar părţile acestuia la acesta; şi la fel în ceea ce priveşte părţile acelor ape şi acelor focuri. Ceea ce aici înseamnă jos indică un loc jos de pe acest pământ şi nicidecum un punct din eter în afara şi în exteriorul pămân-tului (cum se petrece cu fragmentele aruncate în afara sferei proprii, când aşa ceva se întâmplă), ci un loc înspre centrul masei, al globului ori al greutăţii lui; la fel, jos pentru acel pământ nu înseamnă un loc în afara aceluia: ci, dimpotrivă, unul spre mijlocul, spre propriul lui centru. Sus pe pământul nostru înseamnă tot ceea ce se află pe şi dincolo de circumferinţa lui; iar părţile unui alt pământ se smulg în afara circumferinţei lui la fel de violent pe cât de natural tind să se adune spre centru, întocmai la fel cum şi părţile pământului nostru se desprind de el numai prin violenţă şi, dimpotrivă, în chip natural se întorc spre propriul mijloc. Iată cum trebuie privită adevărata asemănare dintre acest pământ şi celelalte315.

ELPINO: Ai dreptate când spui că este cu neputinţă şi nepotrivit ca una dintre aceste vietăţi316 să se mişte de la locul ei şi să se mute în locul alteia şi să nu-si aibă un loc propriu de subzistenţă cu caracteristici proprii; şi tot atât de nepotrivit este ca părţile uneia să aibă o atracţie şi o mişcare reală spre locul unde se află părţile alteia.

FILOTEO: înţelegi de bună seama că este vorba despre părţile care sunt cu adevărat părţi: căci, în ceea ce priveşte corpurile prime şi indivizibile, din care se compune la origine totul, putem crede că ele se perindă în diverse feluri prin imensitatea spaţiului, retrăgându-se din unele locuri şi năpădind în altele. Acestea, chiar şi atunci când providenţa divină nu vrea ca ele să făurească în fapt corpuri noi şi să le descompună pe cele vechi, poartă în ele această putinţă: căci, într-adevăr, corpurile materiale sunt destinate să se descompună; cu toate astea este posibil ca, prmtr-o virtute interioară ori exterioară, să ră-mănă veşnic la fel, câştigul în atomi fiind, atât prin cantitate cât şi prin calitate, mereu egal cu pierderea şi rămânând în felul acesta statornici ca număr: la fel ca şi noi, care ne înnoim zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă substanţa corporală prin absorbţia şi consumarea pe care o înfăptuim necontenit prin toate părţile trupului nostru317.

ELPINO: Despre asta mai vorbi-vom noi. Deocamdată însă sunt foarte satisfăcut de observaţia pe care ai făcut-o, anume că orice alt pământ, dacă ar fi atras spre locul pământului nostru, ar sui spre el şi invers, dacă pă-măntul nostru ar porni-o spre locul altuia şi el ar sui spre acela şi amândouă mişcările ar fi violente; căci la fel cum, pornind din orice loc al pământului nostru spre circumferinţa ori suprafaţa ultimă [a lumii noastre] şi spre orizontul emisferic al eterului, noi am merge în sus, la fel, adică tot în sus, s-ar merge plecând spre noi din orice loc al altor pământuri: de vreme ce lumea318 noastră se află la circumferinţa acelor lumi precum şi ele se află la circumferinţa lumii noastre. Şi sunt de acord că, deşi acele lumi au aceeaşi natură ca a noastră, asta nu înseamnă defel că au şi acelaşi centru: căci centrul altei lumi nu e şi centrul lumii noastre, iar circumferinţa ei nu e şi circumferinţa acesteia a noastre, la fel cum sufletul meu nu e şi sufletul dumitale, greutatea mea şi a mădularelor mele nu este şi greutatea dumitale şi a trupului dumitale, deşi toate trupurile, greutăţile şi sufletele luate separat se spune că sunt şi chiar sunt de acelaşi fel.

FILOTEO: Aşa e; dar n-aş vrea totuşi să vă imaginaţi că dacă părţile unei alte lumi s-ar apropia de aceasta a noastră, n-ar fi cu putinţă ca ele să aibă imboldul de a merge spre acest conţinător319 şi la fel părţile lumii noastre dacă s-ar apropia de aceea: deşi nu acelaşi lucru vedem că se întâmplă, de obicei, cu animalele şi cu feluriţii indivizi ai speciilor acestor corpuri, decât doar că unul se hrăneşte şi sporeşte prin altul şi că unul se preschimbă într-altul320.

ELPINO: Fie cum zici; dar ce spui dacă toată acea sferă s-ar apropia într-atâta de aceasta încât toate părţile ei, care au tendinţa de a reveni la propriul conţinător, s-ar îndepărta de ea?

FILOTEO: Presupunând că părţi însemnate ale pământului s-ar desprinde de circumferinţa acestuia mergând acolo unde se spune că ar fi aerul curat şi limpede, lesne pot admite că din acel aer acele părţi ar reveni în chip firesc la locul lor: dar nu pot admite că o întreagă altă sferă ar veni spre noi, nici că părţi ale aceleia ar coborî în mod natural spre pământ, ci mai degrabă că s-ar urca, cu o mişcare violentă321; la fel cum părţile lumii noastre n-ar coborî în mod natural spre cealaltă lume322, ci mai degrabă ar urca şi tot printr-o mişcare violentă: căci pentru fiecare dintre lumi, circumferinţa ei ultimă este susul iar centrul dinăuntrul ei este josul; iar raţiunea mijlocului spre care tind, în chip natural, toate părţile ei alcătuitoare, nu se află în afara ci înăuntrul lor: iată ce n-au înţeles aceia care, născocind un hotar universului şi mărgimndu-l fără rost, au socotit că mijlocul şi centrul pământului nostru ar fi şi acela al universului: adică exact pe dos decât au arătat, au convenit şi au proclamat matematicienii vremurilor noastre, care au descoperit că centrul Pământului nu este echidistant de aşa-zisa circumferinţă a lumii. Ca să nu mai spun că alţii, mai învăţaţi, înţelegând mişcarea Pământului, au aflat, nu doar prin mijloacele proprii artei lor, ci şi prin anume mijloace naturale323, că este mai logic, mai lipsit de neajunsuri şi conform unei teorii mai potrivite, mai drepte şi mai firesc aplicabile mişcării aştrilor aşa-zişi rătăcitori324 în jurul centrului, să acceptăm că Pământul este tot atât de departe de centrul lumii şi al universului, atât cât îl putem îmbrăţişa cu privirea, pe cât e de Soare. Iar astfel, prin propriile lor principii, aceştia pot dezvălui treptat cât de greşit e ceea ce se spune despre gravitatea acestui corp şi despre deosebirea dintre el şi celelalte, despre echidistanţa lumilor fără de număr pe care, privind de pe pământ, le vedem dincolo de numitele planete, despre mişcarea foarte iute a tuturor acestora în jurul lumii noastre mai degrabă decât a noastră faţă de ele; şi vor putea deveni bănuitori, dacă nu mai mult, în privinţa altor gogomănii ale filosofiei obişnuite325. Dar ca să revenim de unde am plecat, spun din nou că nici o lume, socotită în întregimea ei, nici vreo parte din ea n-ar fi în stare să se mişte spre centrul alteia, chiar dacă un alt astru s-ar afla atât de aproape încât spaţiul sau un punct de pe circumferinţa lui ar atinge spaţiul sau un punct de pe circumferinţa aceleia.

ELPINO: Natura, prevăzătoare, s-a îngrijit să nu se întâmple aşa ceva, căci de s-ar întâmpla, lucrurile contrare s-ar anula unul pe celălalt: frigul şi umezeala s-ar anula cu uscăciunea şi căldura; pe când, fiind aşezate la o anume distanţă potrivită, unul trăieşte şi sporeşte prin celălalt. Iar, în afară de asta, un corp l-ar lipsi pe altul asemănător de comunicarea şi folosul pe care i-l dăruie un corp diferit şi pe care, la rândul său, îl dăruie aceluia: aşa cum ne-o arată uneori necazurile nu mici pricinuite fiinţei noastre plăpânde de interpunerea unui alt pământ, numit de noi Lună, între pământul nostru şi soare: or ce s-ar întâmpla dacă luna ar fi mai aproape de pământ şi ne-ar lipsi mai îndelung de căldura şi lumina aceea vitală?

FILOTEO: Ai dreptate; continuă însă ideea lui Aris-totel.

ELPINO: El aduce apoi o falsă obiecţie, spunând că un corp nu se duce spre altul deoarece distanţa care îl desparte de acesta este cu atât mai mare cu cât natura corpurilor este mai diferită: obiecţie pe care o respinge spunând că distanţa, fie ea mică sau mare, nu are puterea de a schimba natura corpurilor.326

FILOTEO: înţeles cum trebuie, lucrul acesta e foarte adevărat: dar noi avem un alt fel de răspuns şi propunem o altă cauză pentru care un pământ nu se deplasează spre un altul, fie el apropiat sau depărtat.

ELPINO: Am înţeles-o; şi totuşi mi se pare cât se poate de adevărat ceea ce vroiau să spună anticii, anume că un corp cu cât e mai îndepărtat cu atât are mai puţină capacitate (pe care ei o numeau îndeobşte proprietate şi natură) de a se îndepărta: pentru că părţile alcătuite mai ales din aer au prea puţină forţă pentru a despica spaţiul şi a ajunge jos.

FILOTEO: Lucrul acesta e sigur şi dovedit în privinţa părţilor327 pământului care, ajunse în ungherele cele mai îndepărtate, obişnuiesc totuşi să se întoarcă la locul lor firesc: şi cu cât se apropie mai tare, cu atât merg mai repede; dar noi vorbim acum despre părţile unui alt pământ.

ELPINO: Dar dacă un pământ este asemenea cu altul şi o parte cu alta, ce crezi că s-ar întâmpla dacă două pă-mănturi ar fi aproape unul de altul? Părţile lor alcătuitoare n-ar avea puterea să meargă atât spre unul cât şi spre celălalt şi prin urmare atât să suie cât şi să coboare?

FILOTEO: Odată ivit un neajuns (dacă neajuns este), cum oare n-ar apărea altul, născut din primul? Dar, lă-sând asta la o parte, eu spun că dacă părţile respective se află la egală distanţă şi în acelaşi raport faţă de cele două pământuri, fie rămân pe loc, fie se hotărăsc s-o ia spre unul dintre cele două, spre care vom spune că ele coboară, în vreme ce faţă de celălalt vom spune că suie.

ELPINO: Totuşi cine ştie dacă părţile unui corp principal se pot mişca spre un alt corp principal, chiar asemănător? De vreme ce vedem bine că părţile şi mădularele unui om nu se potrivesc nici învoiesc cu ale altui om.

FILOTEO: Acest lucru e adevărat în principiu şi în mare, dar accidental şi în mic se întâmpla pe dos: căci noi am văzut pe viu cum carnea unui ins s-a prins pe locul unde înainte era nasul altuia; şi avem toată încrederea că urechea unuia poate fi cu mare uşurinţă înlocuită cu urechea altuia.328

ELPINO: Asemenea chirurgie nu cred să fie obişnuită.

FILOTEO: N-o fi.

ELPINO: Revin la ceea ce mă interesează: anume ce ar face o piatră, aflată în aer, la egală distanţă între două pământuri? De ce am crede că ar rămâne nemişcată? Sau din ce pricină s-ar hotărî s-o ia spre unul mai degrabă decât spre celălalt?

FILOTEO: Eu spun că piatra, dacă prin alcătuirea ei n-ar fi mai apropiată de unul decât de celălalt, iar amân-două pământurile s-ar afla în aceeaşi relaţie cu piatra şi ar avea aceeaşi legătură cu ea, piatra cu pricina, din neputinţa de a hotărî şi a alege între două cauze egale şi opuse, ar sta pe loc: neputându-se decide spre unul mai degrabă decât spre celălalt, dat fiind că unul o atrage tot atât cât şi celălalt, iar ea are tot atât imbold pentru unul cât şi pentru celălalt. Dar dacă unul dintre pământuri îi este mai asemănător ca natură şi alcătuire, dacă e mai înrudit cu ea ori mai potrivit s-o păstreze, ea va alege calea cea mai scurtă şi mai dreaptă spre acela: pentru că cel dintâi principiu motor al ei nu este apartenenţa la propria sferă ori la propriul conţinător, ci dorinţa de conservare329: de aceea vedem cum o flacără şerpuişte pe pământ, se apleacă şi se lasă în jos, numai pentru a ajunge mai repede în locul cel mai apropiat care o poate hrăni şi aţâţa, renunţând de-a se ridica spre soare, drumul spre acesta fiind prea lung şi riscând să o răcească.

ELPINO: Dar ce spui despre ceea ce mai adaugă Aris-totel, anume că părţile şi corpurile de acelaşi fel, oricât ar fi de depărtate, se mişcă totuşi spre întregul propriu şi asemenea lor?

FILOTEO: Cine oare, ţinând seama de cele arătate adineauri, nu şi-ar da seama că un asemenea lucru contrazice raţiunea şi simţurile? Căci este sigur că părţile aflate în afara propriului glob se vor îndrepta spre cel mai apropiat corp asemănător cu ele, chiar dacă acesta nu este primul şi principalul lor conţinător; iar alteori se vor îndrepta spre altul, chiar diferit ca natură, numai ca să se conserve şi alimenteze: deoarece principiul intrinsec ce le îmboldeşte nu vine din relaţia fiecăreia cu un anumit loc, cu un anume punct sau sferă proprie, ci din impulsul natural de a căuta unde mai repede şi mai bine se poate conserva şi menţine în starea în care se află în prezent330, oricât de bicisnică ar fi ea: asta doresc toate lucrurile în natură; la fel ca şi oamenii, care doresc mai presus de orice să trăiască şi se tem mai presus de orice de moarte, căci, nefiind luminaţi de adevărata filosofie, nu au ştiinţă de altă existenţă decât de cea prezentă, nici nu socotesc că li se poate întâmpla altceva decât cunosc ei. Iar asta deoarece n-au înţeles că principiul vital nu constă în compoziţia accidentală a elementelor, ci într-o substanţă individuală şi indisolubilă, care, dacă nu e perturbată, nu cunoaşte nici dorinţa de conservare, nici teama de pieire; dar asta priveşte numai lucrurile compuse, întrucât sunt compuse, adică ţinând seama de simetria, de alcătuirea şi incidentalitatea întregului331: doarece nici substanţa spirituală ca producătoare de unitate, nici substanţa materială ca unitate produsă, nu sunt supuse nici schimbării, nici frământării; şi, prin urmare, nu caută să se conserve, şi, de aceea, atari substanţe nu au de ce să se mişte, în vreme ce corpurile compuse au. Această învăţătură va fi înţeleasă atunci când oamenii vor pricepe că despre lumi sau despre părţi ale lor nu se poate spune că sunt grele sau uşoare; pentru că aceste diferenţe nu sunt naturale, ci sunt relative şi stabilite de oameni. În afară de asta, din ceea ce am mai arătat alteori, anume că universul nu are hotar, nu are margini, ci este necuprins şi infinit, decurge că nici un corp mare nu poate merge în linie dreaptă nici către vreun centru, nici către vreo extremitate, pentru că ele se raportează, în toate părţile, la fel şi în mod egal faţă de tot ceea ce se află în afara circumferinţei lor. De aceea ele nu cunosc altă mişcare rectilinie decât aceea a părţilor lor componente şi aceasta nu în raport cu un alt centru ori mijloc, ci doar cu centrul propriului lor corp, întreg, perfect şi conţinător.332 Dar despre aceasta voi vorbi la locul şi timpul cuvenit. Revenind la subiect, eu spun că filosoful cu pricina, tocmai ca urmare a propriilor sale principii, nu va putea dovedi că un corp oricât de îndepărtat ar avea capacitatea de a reveni la propriul conţinător sau la ceea ce este asemenea lui: căci el însuşi consideră cometele alcătuite din materie terestră şi socoteşte că atare materie a suit, ca o exhalaţie, sorbită de stratul de foc al Pământului şi că, aşa alcătuită, ea nu e în stare să coboare în straturile de mai jos, ci, antrenată de puterea primului mobil, se învârteşte în jurul Pământului, fără a fi totuşi făurită din cea de a cincea esenţă, ci din corpuri terestre grele, dense şi compacte333 – lucru dovedit de reapariţia lor la intervale de timp îndelungate şi de rezistenţa durabilă pe care o opun puternicului şi mistuitorului incendiu: deoarece uneori continuă să ardă mai bine de o lună, aşa cum de curând s-a văzut una care a ars patruzeci şi cinci de zile fără întrerupere334. Or, dacă distanţa nu anulează puterea greutăţii, de ce atunci un asemenea corp nici nu cade, nici nu stă pe loc, ba chiar se învârte în jurul Pământului? Iar dacă zice că nu se în-vârte singur ci e atras de mişcarea cerurilor, eu insist atunci spunând că în acelaşi fel sunt atrase cerurile şi aştrii lor (care, după el, nu ar fi nici grei, nici uşori, nici făcuţi dintr-o materie ca oricare alta); nu mai spun că mişcarea acestor corpuri pare să le fie proprie lor, deoarece ea nu este la fel mei cu mişcarea diurnă335 nici cu cea a celorlalţi aştri. Această teorie este numai bună pentru a-i convinge pe aristotelicieni pornind de la propriile lor principii. Noi însă vom vorbi despre adevărata natură a cometelor, făcând propriile noastre consideraţii, atunci când vom arăta că aprinderea aceea nu provine de la sfera de foc, pentru că atunci ele s-ar aprinde pe toate părţile – de vreme ce toată circumferinţa sau suprafaţa corpului lor se află în aerul aprins de căldură, prin frecare, aşa cum spun ei, sau în sfera focului: pe când noi vedem întotdeauna că aprinderea are loc numai într-o parte; şi vom încheia afirmând că numitele comete sunt tot un soi de aştri, cum bine spuneau şi înţelegeau anticii336, anume nişte aştrii care apropiindu-se şi depărtându-se, prin propria lor mişcare, de astrul nostru, tocmai din pricina apropierii iar apoi a îndepărtării, par mai întâi să crească, de parcă s-ar aprinde, iar apoi să scadă, ca şi cum s-ar stinge: şi care nu se învârt în jurul pământului; iar mişcarea lor proprie trece dincolo de mişcarea diurnă specifică pământului, care, întorcându-se cu spatele, face să pară că răsar sau apun toate acele corpuri luminoase aflate în afara circumferinţei sale337. Şi nu e cu putinţă ca un corp terestru atât de mare338 să fie târât şi ţinut suspendat, contrar naturii sale, de către un corp atât de fluid şi de uşor precum aerul, care nu rezistă la nimic; iar mişcarea sa, de-ar fi adevărat ce spun aceia, ar trebui să se conformeze doar primului mobil, de care e atras, ci nu ar imita mişcarea planetelor – cum de fapt se întâmplă, de vreme ce e socotită ba asemeni celei a lui Mercur, ba a lunii, ba a lui Saturn, ba a altora339: dar şi despre aceasta vom vorbi cu alte prilejuri. Pentru moment e de ajuns că am adus suficiente argumente împotriva teoriei filosofului nostru, care respinge ideea că apropierea sau depărtarea determină creşterea sau descreşterea mişcării numite de el proprie şi naturală, împotrivindu-se astfel adevărului340: căci nu se poate numi proprie şi naturală acea mişcare ce nu-i poate conveni defel unui asemenea corp într-o asemenea situaţie; deoarece, dacă dincolo de o anumită distanţă341 părţile nu se mai deplasează înspre propriul lor conţinător, mişcarea lor nu se mai poate spune naturală.

ELPINO: Nu greşeşte cine judecă principiile acestui filosof potrivnice adevăratelor principii ale naturii. El obiectează apoi, spunând că, dacă mişcarea corpurilor simple este naturală acestora, atunci corpurile simple de acelaşi fel, care s-ar afla în lumi diferite, ar trebui să se mişte toate fie spre acelaşi centru, fie spre aceeaşi extremitate342.

FILOTEO: Nu va putea în veci dovedi aşa ceva, anume că ele trebuie să se mişte spre un loc, unul şi acelaşi, pentru toate: deoarece, corpurile fund de acelaşi fel, se poate, într-adevăr, deduce că ele au nevoie de un loc, de un centru propriu, de aceeaşi speţă cu ele, dar nu se poate deduce că acel loc ar fi unul singur şi nu mai multe343.

ELPINO: Această obiecţie a prevăzut-o şi el, de aceea se căzneşte zadarnic s-o combată încercând să ne convingă că numărul corpurilor de aceeaşi speţă n-ar determina diversitatea locurilor spre care ele se mişcă.

FILOTEO: Deşi noi vedem îndeobşte contrariul; spune-mi totuşi cum argumentează el?

ELPINO: El susţine că dacă numărul corpurilor ar determina diversitatea locurilor, ar trebui ca toate părţile acestui pământ, diferite ca număr şi greutate, să aibă fiecare, într-una şi aceeaşi lume, propriul ei loc şi centru; ceea ce e imposibil şi nefiresc: căci atunci câte existenţe individuale s-ar afla pe pământ atâtea centre ale mişcării ar fi.

FILOTEO: Fă socoteală cât de jalnic poate fi acest argument. Gândeşte-te singur dacă te-ai putea desprinde de părerea contrară sau, dimpotrivă, ai întări-o. Cine se mai îndoieşte că e greşit să afirmi că centrul întregii mărimi, al întregii fiinţe, al totului vieţuitor, la care se raportează şi unde se adună, se unesc şi au fundament toate părţile, este unul singur? Cine se îndoieşte că pot exista cu adevărat nenumărate centre, întrucât noi, pornind de la mulţimea fără de număr a părţilor, putem căuta, afla sau presupune un centru pentru fiecare? La om, centrul e unul singur, care, zice-se, e inima; dar mai există multe alte centre, câte sunt şi părţile lui: drept care inima are centrul ei, plămânul îl are pe al lui, ficatul, la fel, capul, braţul, mâna, piciorul, osul ăsta, vena ailaltă, cutare încheietură şi toate bucăţelele care alcătuiesc toate mădularele şi care au un loc precis şi bine stabilit, atât în privinţa dintâi, a insului în general şi a întregimii lui, cât şi în privinţa următoare, a amănuntului, adică a întregului fiecărui mădular în parte a acelui ins.

ELPINO: Ia seama că poate el n-a vrut să spună că fiecare parte are pur şi simplu un centru al ei, ci că are un centru spre care tinde să se mişte.

FILOTEO: La urma urmelor, e acelaşi lucru: pentru că la o vietate nu considerăm că toate părţile trebuie să pornească spre mijlocul şi centrul ei, lucru imposibil şi fără noimă: ci că trebuie să se raporteze la acel centru prin îmbinarea părţilor şi alcătuirea întregului; căci viaţa şi consistenţa lucrurilor divizibile nu se manifestă decât prin îmbinarea potrivită a părţilor, despre care cu toţii ştim că au drept ţintă ceea ce poate fi socotit mijloc sau centru. Astfel, în ceea ce priveşte alcătuirea întregului, părţile se referă la un singur centru; în ceea ce priveşte alcătuirea fiecărui mădular, părticelele fiecăruia se raportează la centrul specific acestuia, aşa încât ficatul să rezulte alcătuit din părţile specifice lui şi la fel plămânul, capul, urechea, ochiul şi celelalte. Iată, aşadar, că nu e doar nimerit, ci chiar foarte natural să existe multe centre în funcţie de trebuinţele numeroaselor părţi şi părticele, dacă aşa li se potriveşte; căci oricare parte este alcătuită, menţinută şi consfinţită prin alcătuirea, menţinerea şi consfinţirea celorlalte. Nu-i de mirare că mintea omenească se revoltă dinaintea bazaconiilor propuse de acest filosof.

ELPINO: Iată ce trebuie să îndurăm noi din cauza faimei pe care şi-a câştigat-o şi nu de-altceva decât din faptul că nu poate fi înţeles. Dar priveşte o leacă, rogu-te, cât insistă omul nostru pe această explicaţie de doi bani şi cum, în semn de victorie, parcă, adaugă următoarele: „Aşadar dacă cel ce vrea să mă contrazică nu va putea contrazice această teorie şi aceste argumente, însemană că există cu necesitate un unic centru şi un unic orizont.”344

FILOTEO: Că bine zice. Continuă!

ELPINO: Apoi arată că mişcările simple sunt finite şi determinate, deoarece lucrul spus mai înainte, anume că lumea e una singură şi că mişcările simple îşi au propriul loc, se întemeia tocmai pe acest argument. Uite cum spune el: „Orice mobil se mişcă dintr-un anumit loc spre un alt loc: iar între locul de la care şi cel spre care se mişcă există întotdeauna o diferenţă specifică, orice trecere fiind finită; spre exemplu trecerea de la boală la sănătate, de la mic la mare, de aici dincolo; căci cel ce se însănătoşeşte nu tinde spre orice s-o nimeri, ci doar spre sănătate. Prin urmare, mişcările pământului şi ale focului nu sunt fără de sfârşit, ci duc spre anumite locuri, altele decât locul de la care pleacă; pentru că mişcarea în sus nu este mişcare în jos: iar aceste două locuri sunt orizonturile mişcărilor. Aşadar, mişcarea rectilinie e determinată. Dar nu mai puţin determinată este şi cea circulară: pentru că şi ea pleacă dintr-un loc şi ajunge în altul, trece de la un contrariu la altul, asta dacă ţinem seama de schimbarea poziţiei în raport cu diametrul cercului; căci mişcarea pe un cerc complet nu are contrariu (deoarece nu se termină într-un alt punct decât cel de la început), dar are în privinţa fragmentelor de circumferinţă a revoluţiei, când se măsoară de la un capăt la celălalt, opus, al unui diametru.”345

FILOTEO: Nimeni nu tăgăduieşte că, în aceste privinţe, mişcarea este determinată şi finită: dar, aşa cum am mai arătat şi dovedit alteori, este fals că ea s-ar îndrepta numai în sus sau în jos, deoarece orice lucru se mişcă în orice direcţie şi de oriunde spre locul unde i se asigură conservarea. Şi mai spunem (plecând tot de la principiile lui Aristotel sau ale altora ca el) că, dacă sub Pământ s-ar afla un alt corp, părţile alcătuitoare ale Pă-măntului nu s-ar deplasa spre acela decât silite, în vreme ce de urcat ar urca apoi natural; Aristotel n-ar nega că dacă părţi ale focului ar ajunge deasupra sferei de foc (spre exemplu, acolo unde se consideră că ar fi cerul sau sfera lui Mercur) ele totuşi ar coborî în mod natural înapoi. După ce vei înţelege că toate corpurile, oriunde s-ar afla şi ori încotro s-ar mişca, caută şi-si menţin pe cât posibil locul unde îşi află conservarea, o să pricepi prea bine cam cât de naturale sunt atributele greu şi uşor, sus şi jos. Totuşi, deşi este adevărat că orice lucru se mişcă, prin mijloacele sale, de la şi spre anumite locuri precise şi că orice mişcare, fie circulară, fie dreaptă, pleacă dintr-un loc şi ajunge într-altul, de aici nu decurge că universul ar fi finit ca mărime, nici că lumea ar fi una singură; nici nu se dezminte că mişcarea n-ar fi infinită într-o anume situaţie, dat fiind că acel spirit (sau cum vrem să-l numim) care făureşte şi menţine o anume alcătuire, unitate şi vieţuire, se poate şi se va putea afla întotdeauna în toate infinitele situaţii. Aşadar se poate ca orice mişcare să fie finită (vorbim de mişcare la modul general şi nu la modul absolut, de o mişcare anume), lumile fiind totuşi infinite la număr: deoarece, aşa cum oricare dintre lumile infinite este finită şi ocupă un spaţiu finit, la fel de firesc este ca fiecare dintre acele lumi să aibă hotare proprii şi prescrise pentru propria-i mişcare şi pentru propnile-i părţi componente.346

ELPINO: Ai dreptate. După asta, el, fără însă nici un neajuns pentru noi şi fără vreun folos pentru ceea ce chiar el vrea să dovedească, mai adaugă precizarea că „mişcarea nu este infinită, deoarece pământul şi focul, cu cât se apropie de sfera proprie fiecăruia, cu atât se mişcă mai repede; iar dacă mişcarea ar fi infinită, viteza, uşurinţa şi greutatea ar fi şi ele infinite”347.

FILOTEO: Să-i fie de bine.

FRACASTORIO: Da, dar asta aduce a scamatorie: deoarece, dacă atomii au o mişcare infinită din pricina deplasării lor necontenite de-a lungul timpului, ba părăsind un corp, ba pătrunzând în altul, ba intrând în alcătuirea unuia, ba a altuia, contribuind ba la o anume configuraţie din imensul spaţiu al universului, ba la o alta: rezultă că ei trebuie neapărat să aibă o mişcare locală infinită, să străbată spaţiul infinit şi să contribuie la infinte modificări; pe când nu rezultă că ei ar avea o greutate, o uşurinţă sau o viteză infinită.

FILOTEO: Să lăsăm deoparte mişcarea părţilor şi elementelor prime şi să ne ocupăm numai de părţile apropiate, aparţinând unui acelaşi fel de existenţă, adică unei aceeaşi substanţe: cum ar fi particulele de pământ care sunt chiar pământ. Despre acestea se spune cu dreptate că, în lumile în care ele există, în ţinuturile în care se deplasează şi în formele pe care le îmbracă, ele nu se mişcă decât dintr-un loc într-alt loc348. Dar de aici nu rezultă concluzia: „aşadar, universul e finit, iar lumea e una singură”; sau rezultă tot atât cât rezultă din următoarele două, a treia: „deoarece maimuţele se nasc fără coadă, deoarece bufniţele văd noaptea fără ochelari, rezultă că liliecii produc lână”349. În afară de asta, (vorbind despre aceleaşi părţi) nu se va putea face niciodată următorul raţionament: universul e infinit, pământurile sunt infinite, prin urmare, o parte a pământului va putea să se mişte la infinit şi va avea, faţă de un pământ infinit de îndepărtat, un imbold infinit şi o gravitate infinită. Iar aceasta din două pricini: una este că nu poate parcurge o asemenea distanţă, deoarece universul constând din corpuri şi principii contrare, nici o parte nu va putea străbate prea mult din necuprinsul eter fără a fi învinsă de contrariul ei şi fără a ajunge să nu se mai mişte, pentru că între timp acea substanţă va fi încetat de a mai fi doar pământ: căci prin izbânda contrariului ei, ea îşi va fi schimbat alcătuirea şi înfăţişarea350. Cealaltă pricină este, vedem adesea, că nici vorbă să existe, cum susţin ei, un avânt al greutăţii sau uşurinţei care să se manifeste la distanţă infinită, ci numai în limitele propriului conţinător; căci dacă părticelele ar trece dincolo de acele limite, nu s-ar mai mişca înspre el: asta, vedem bine, fac umorile lichide (care la vieţuitoare se mişcă dinspre exterior spre interior şi de jos în sus, urmând toate schimbările organismului, când coborând, când suind, plimbându-se ba într-o parte, ba în alta), care, scoase în afara propriului conţinător, deşi încă foarte apropiate de el, îşi pierd forţa şi impulsul natural351. O asemenea relaţie se manifestă într-un spaţiu determinat, anume pe distanţa dintre centrul acelui conţinător anume, unde gravitatea este maximă şi circumferinţa lui, unde gravitatea este minimă; iar între aceste puncte, proporţional cu apropierea sau depărtarea de unul sau de altul, gravitatea este mare sau mai mică: aşa cum se vede în tabelul următor, în care A este centrul conţinătorului, unde, în termeni comuni, piatra nu este nici grea nici uşoară; iar B este circumferinţa, unde, de asemeni, nu va fi mei grea, nici uşoară. Şi, prm urmare, va rămâne nemişcată (unde apare, iată, din nou coincidenţa contrariilor, a maximumului şi minimumului, aşa cum demonstram la sfârşitul cărţii Despre principiu, cauză şi unu); iar 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, sunt diferenţele măsurate în spaţiile intermediare:

B 9 nici greu, nici uşor.

8 foarte puţin greu, foarte uşor.

7 puţin greu, mai puţin uşor.

6 mai greu, puţin uşor.

5 greu, uşor.

4 mai greu, mai puţin uşor.

3 şi mai greu, puţin uşor.

2 foarte greu, foarte puţin uşor. A 1 nici greu, nici uşor.

Acum poţi vedea, aşadar, câte îi trebuie unui pământ să se deplaseze spre altul: când, scoase în afara circumferinţei respective, nici chiar părţile fiecăreia nu pot avea o asemenea vigoare.

ELPINO: Consideri că această circumferinţă poate fi determinată?

FILOTEO: Da, cât priveşte cea mai mare greutate care poate mişca cea mai mare parte, sau, dacă preferi (deoarece globul în întregimea lui nu e nici greu, nici uşor) tot pământul: în ceea ce priveşte însă diferenţele intermediare ale corpurilor grele şi uşoare, cred că trebuie socotite atâtea diferenţe distincte câte sunt diferenţele de greutate între treptele cuprinse între greutatea maximă şi cea minimă.

ELPINO: Deci trebuie să înţelegem că scara aceasta e alcătuită din trepte distincte.

FILOTEO: Orice om cu minte va putea-o înţelege singur. Cât priveşte argumentele lui Anstotel deja pomenite, am vorbit îndeajuns: să vedem acum dacă, mai departe, vine oare cu ceva nou.

ELPINO: Fu bun şi îngăduie să vorbim despre astea mâine; căci mă aşteaptă Albertino, care ar vrea şi el să vină să te întâlnească aici: de la el cred că vei putea auzi cele mai zdravene argumente care pot susţine părerea contrară, fiind el călit în filosofia curentă352.

FILOTEO: Fie cum ţi-e voia.

Sfârşitul celui de-al patrulea dialog.