Dialogul al treilea

FILOTEO: Unul este aşadar cerul, spaţiul imens, pân-tecul, conţinătorul universal, necuprinsul eter în care toate se deplasează şi se mişcă. Cunoaştem prin simţurile noastre că acolo există nenumărate stele, aştri, globuri, sori şi pământun, acolo raţiunea ne convinge că există altele infinite. Universul imens şi infinit este compusul ce rezultă din spaţiul necuprins şi din nenumăratele corpuri cuprinse în el240.

ELPINO: în aşa fel încât nu avem de a face cu sfere cu suprafeţe concave şi convexe, nu avem de a face cu lumi circulare: ci cu un unic câmp, cu un receptacul general241.

FILOTEO: Aşa este.

ELPINO: Aşadar, mişcările aştrilor sunt acelea care ne-au făcut să ne închipuim diferite ceruri; iar prin faptul că vedeam un cer plin de stele rotindu-se în jurul Pământului, fără ca acele luminiţe să se îndepărteze una de alta, ci toate păstrându-si întotdeauna aceeaşi distanţă şi aceeaşi poziţie şi respectând o anumită ordine, am socotit că se rotesc toate împreună în jurul Pământului, ca şi cum ar sta prinse, jur-împrejur, pe o roată care s-ar roti în jurul axei sale, o sumedenie de oglinzi. Iar de aici se so-coate, lucru de netăgăduit şi văzut cu ochii, că acele corpuri luminoase n-au mişcare proprie, nu pot străbate spaţiul asemeni păsărilor prin văzduh, ci se mişcă numai prin rotirea lumilor în care au fost ţintuite de mâna divină a vreunei inteligenţe242.

FILOTEO: Aşa cred toţi: dar această închipuire va fi spulberată când lumea va înţelege mişcarea acestui astru, a acestei lumi în care ne aflăm noi, care fără a fi ţintuită de nici o sferă anume se deplasează prin câmpul întins şi încăpător în jurul soarelui şi se roteşte în jurul propriului centru, mânată de principiul său lăuntric, de propriul suflet şi de propria natură. Atunci se va deschide poarta înţelegerii adevăratelor principii ale lucrurilor naturale, iar noi putea-vom înainta cu paşi mari pe calea adevărului, cale care, ascunsă sub vălul atâtor născociri scârnave şi barbare, a stat până acum ferită de jignirea vremii şi de schimbările lucrurilor de când amiaza vechilor înţelepţi243 a fost urmată de noaptea pâcloasă a sofiştilor obraznici:

Nimic nu stă: se-nvârte şi se-nroată tot ce în cer ori dedesubt se-arată.

Şi orice lucru-aleargă, ba-n jos, ba iar în sus, ori îndelung, ori iute, adesea, ca un nor, fie de-i greu din fire ori fie de-i uşor; şi poate totul doar într-un loc e dus, unul şi-acelaşi şi în acelaşi pas: şi fuge totu-ntruna spre ultimul popas.

Atâta se perindă, ca apa din găleată, de nu ştii cum de una şi chiar aceeaşi parte, întruna se desparte, cum încâlceala toată mereu aceeaşi soartă ea tuturor împarte244.

ELPINO: Desigur, nu încape îndoială că născocirea sferei purtătoare de stele, a cerurilor purtătoare de lumini, a axelor, cercurilor, a folosului epiciclurilor245 şi a multor altor himere nu este pricinuită de nimic altceva decât de închipuirea (sprijinită de aparenţă) că pământul s-ar afla în centrul universului: şi că stând, el singur, nemişcat şi fix, totul s-ar învârti în jurul lui.

FILOTEO: Aşa li se pare şi celor care stau pe lună şi pe aştrii aflaţi chiar în spaţiul nostru, aştri care sunt alte pământuri sau alţi sori246.

ELPINO: Presupunând deci, deocamdată, că mişcarea pământului este cea care creează aparenţa mişcării zilnice a lumii şi varietatea ei creează aparenţa tuturor acelor mişcări care par proprii stelelor fără de număr, noi vom continua să susţinem că luna (care este un alt pământ) se mişcă singură prin aerul din jurul soarelui. Şi la fel Venus, Mercur şi ceilalţi aştri care sunt tot pământuri îşi urmează cursul în jurul aceluiaşi părinte al vieţii.247

FILOTEO: Aşa e. ' [ELPINO]: Mişcările proprii ale ficăruia sunt cele care se văd, în afara acestei mişcări zise „a lumii” şi cele proprii stelelor aşa-numite fixe (care trebuie puse amândouă pe seama Pământului): iar aceste mişcări sunt mai numeroase decât diferenţele şi decât corpurile înseşi, aşa încât, dacă am putea vedea mişcarea tuturor aştrilor, nu am găsi nici-când doi aştri care se mişcă după aceeaşi măsură şi rându-ială; numai că din pricina marii distanţe care ne desparte de ei, noi nu percepem mişcările lor248. Deşi acei aştri fac şi ei înconjurul focului solar şi deşi se rotesc şi ei în jurul propriului centru pentru a se împărtăşi din căldura vitală, nouă ne e imposibil să ne dăm seama de mişcarea lor de apropiere şi de depărtare.

FILOTEO: Aşa este.

ELPINO: Aşadar există sori fără de număr, pământuri infinite care fac înconjurul acelor sori, la fel cum vedem că fac acestea şapte în jurul soarelui apropiat nouă249.

FILOTEO:' Aşa e.

ELPINO: De ce atunci nu vedem acele lumini, care sunt pământurile, învârtindu-se în jurul acelor alte lumini, care sunt sorii, ci dincolo de acestea şapte nu mai percepem nici o mişcare? De ce toate celelalte corpuri sau lumi (doar cu excepţia celor numite comete) sunt văzute de noi mereu în aceeaşi poziţie şi la aceeaşi distanţă?

FILOTEO. Pricina este că noi vedem sorii, care sunt corpurile cele mai mari, chiar uriaşe. Dar nu vedem pâ-mănturile, care fiind mult mai mici, sunt invizibile; şi, la fel, nu e contrar raţiunii să existe şi alte pământuri care se învârtesc chiar în jurul soarelui nostru şi care nu ni se arată nouă fie pentru că se află prea departe, fie pentru că sunt prea mici, fie pentru că nu au o mare suprafaţă de apă ori, dacă o au, aceasta nu e întoarsă spre noi şi opusă soarelui aşa încât, precum o oglindă de cristal, să reflecte razele şi să devină vizibilă. De aceea nu e nici un miracol, nici un lucru contra naturii, dacă deseori vedem soarele total eclipsat, fără ca între el şi vederea noastră să se fi interpus luna. În afară de asta, lumini vizibile pot fi şi nenumăratele lumini de apă (adică pământuri care au suprafeţe de apă) şi care se rotesc în jurul soarelui; dar deplasarea lor pe orbită nu poate fi percepută din cauza distanţei prea mari. Iată de ce, în acea mişcare înceată a aştrilor pe care noi îi percepem desupra sau dincolo de Saturn, nu se vede vreo diferenţă între mişcările unora şi mişcările altora şi cu atât mai puţin o mişcare regulată a tuturora în jurul unui centru, fie că în acest centru noi am pune Pământul, fie că am pune soarele.

ELPINO: Cum socoti atunci posibil ca toate aceste pământuri, deşi foarte depărtate de centru, adică de soare, să se împărtăşească din căldura lui vitală?

FILOTEO: Deoarece, cu cât sunt mai depărtate, cu atât cercul pe care îl descriu este mai mare; şi cu cât cercul este mai mare, cu atât ele se mişcă mai încet în jurul soarelui; şi cu cât se mişcă mai încet, cu atât mai mult stau în dreptul caldelor şi înflăcăratelor lui raze.

ELPINO: Vrei, prin urmare, să spui că acele corpuri, deşi atât de depărtate de soare, pot primi totuşi atâta căldură cât le trebuie pentru că, răsucindu-se mai repede în jurul propriului centru şi mai încet în jurul soarelui, pot să capete tot atâta căldură, ba chiar mai multă, de-ar avea nevoie: dat fiind că din cauza mişcării mai iuţi în jurul propriului centru, partea rotunjimii acelui pământ care nu a fost îndeajuns de încălzită revine mai repede în dreptul căldurii; iar din pricina mişcării mai lente în jurul centrului de foc, ea, stând mai îndelung în bătaia văpăii, ajunge să primească mai deplin flacăra razelor?

[FILOTEO: Aşa este.]

ELPINO: Prin urmare, susţii că dacă aştrii care se află dincolo de Saturn ar fi într-adevăr, aşa cum par, nemişcaţi, atunci nemişcaţi ar fi şi sorii sau focurile fără de număr mai mult sau mai puţin vizibile nouă, în jurul cărora se rotesc pământuri apropiate lor dar invizibile pentru noi?

FILOTEO: Aşa s-ar cuveni, de vreme ce toate pă-mănturile sunt demne să aibă aceeaşi soartă şi la fel şi sorii.

ELPINO: Vrei să spui atunci că toţi acei aştri sunt sori?

FILOTEO: Nu, deoarece nu ştiu dacă toţi sau mare parte dintre ei sunt nemişcaţi sau dacă unii dintre ei nu se rotesc în jurul altora: căci până acum nimeni n-a observat aşa ceva şi nici nu e lucru lesne de observat; la fel cum nu lesne se poate vedea mişcarea şi înaintarea unui lucru îndepărtat care multă vreme de-abia pare să se mişte, cum se întâmplă cu o corabie aflată în larg250. Dar oricum ar fi, universul fiind infinit, trebuie fără îndoială să existe mai mulţi sori: căci e imposibil ca lumina şi căldura unuia singur să se poată răspândi în tot necuprinsul, aşa cum îşi imagina Epicur, dacă e adevărat ce spun alţii despre el251. Şi tot de aceea este nevoie ca sorii să fie nenumăraţi, dintre care mulţi sunt vizibili pentru noi sub forma unor mici corpuri: dar un astru care va părea mai mic, poate fi în realitate cu mult mai mare decât cel mai mare cunoscut nouă.

ELPINO: Tot ce spui poate fi socotit cel puţin posibil.

FILOTEO: Iar în jurul lor se pot învârti pământuri mai mari sau mai mici decât acesta al nostru.

ELPINO: Şi cum voi face deosebirea? Prin ce voi distinge focurile de pământuri?

FILOTEO: Prin aceea că focurile sunt nemişcate iar pământurile se mişcă, prin faptul că focurile scânteiază, iar pământurile nu: această deosebire fiind mai uşor de observat decât prima.

ELPINO: Se spune că scânteierea ar fi aparentă şi ar depinde de distanţa faţă de noi.

FILOTEO: De-ar fi aşa, soarele n-ar trebui să scân-teieze mai tare decât toate; iar aştrii mai mici care se află cel mai departe, ar scânteia mai mult decât cei mari şi mai apropiaţi252.

ELPINO: Crezi că lumile de foc sunt şi ele locuite ca şi cele de apă?

FILOTEO: Nici mai mult, nici mai puţin.

ELPINO: Dar ce animale pot trăi în foc?

FILOTEO: Nu trebuie să crezi că acele corpuri ar fi formate din părţi de acelaşi fel, căci atunci n-ar mai fi lumi, ci doar mase goale, deşarte şi sterpe. De aceea e potrivit şi firesc să aibă şi ele părţi de feluri diferite aşa cum acest pământ şi altele ca el au propriile mădulare atât de diferite, deşi lumile acestea sunt vizibile precum apele în bătaia luminii, iar celelalte, precum flăcări luminoase.

ELPINO: Crezi că în privinţa consistenţei şi tăriei, materia aflată în apropierea soarelui este la fel cu materia din apropierea pământului? (deoarece ştiu că nu te îndoieşti că materia primară este una în tot universul).

FILOTEO: Aşa e, fără îndoială. A priceput-o Timaios, a confirmat-o Platon, au recunoscut-o toţi filosofii adevăraţi, câţiva au explicat-o, dar nimeni din vremea noastră nu s-a găsit s-o înţeleagă, ci dimpotrivă, mulţi şi pe multe căi încearcă să împiedice ca lumea s-o priceapă: ceea ce se datorează stricării felului de a cugeta şi lipsei temeiurilor.

ELPINO: De această teorie s-a apropiat, deşi fără a o atinge cu adevărat, Cusanus, în Docta ignorantia, când, vorbind despre caracteristicile pământului, rosteşte această frază: „Nu trebuie să credeţi că din pricina întunecimii şi negrelii pământului noi putem conchide că trupul pământului ar fi nedemn şi mai scârnav decât alte corpuri; căci dacă noi am fi locuitori ai soarelui, noi n-am vedea atâta lumină cât vedem noi de-aici, din afara marginilor lui. Mai mult, dacă noi ne-am uita acum ţintă la el, am descoperi că el are în mijloc un soi de pământ, sau un fel de corp umed şi pâclos care împăştie lumina limpede şi radioasă ca dintr-un nimb: drept care, la fel ca şi Pă-măntul şi soarele este şi el compus din propriile sale elemente.”253

FILOTEO: Până aici vorbeşte dumnezeieşte; dar spu-ne-ne urmarea.

ELPINO: Prin ceea ce adaugă s-ar putea înţelege că Pământul nostru ar fi şi el un soare şi că toţi aştri nu ar fi decât sori. El spune aşa: „Dacă cineva s-ar găsi în afara regiunii de foc, ar vedea că acest Pământ, la marginea regiunii sale, ar părea, din pricina focului, o stea strălucitoare; la fel cum nouă, care stăm la marginea soarelui, soarele ne apare foarte strălucitor; în vreme ce luna nu apare atât de strălucitoare: poate pentru că noi nu ne aflăm la marginea regiunii ei, ci mai înăuntru, mai spre centru (cum spune el), adică în regiunea umedă şi apoasă a ei şi de aceea, deşi ea are lumină proprie, noi nu o percepem astfel, ci vedem numai reflexul produs de lumina solară pe suprafaţa ei apoasă.”254

FILOTEO: Cusanus a fost un om ales, care a cunoscut şi văzut multe; el a fost una dintre minţile cele mai deosebite care au trăit pe acest pământ: dar în ceea ce priveşte aflarea adevărului, s-a purtat asemeni celui ce înoată pe furtună şi care ba e deasupra, ba dedesubtul valului; căci nu vedea limpede, neîntrerupt şi în totalitate lumina şi nu înota liniştit şi drept, ci cu zmucituri şi cu întreruperi. Motivul era că el nu se dezbărase de toate principiile false cu care îl îndopase doctrina curentă de la care plecase; aşa încât, poate din dibăcia lui, îi vine mănuşă titlul pe care l-a pus cărţii sale, Despre ignoranţa doctă sau despre doctrina ignorantă255.

ELPINO: Şi care anume este principiul de care trebuia să se dezbare şi nu s-a dezbărat?

FILOTEO: Acela că elementul foc ar fi ca frecarea aerului produsă de mişcarea cerului, iar focul ar fi un corp foarte subtil, ceea ce este contrar realităţii şi adevărului vădit de consideraţiile pe care le facem în altă parte, în alte demonstraţii şi conchidem că trebuie în mod necesar să existe un principiu material solid şi consistent al căldurii sau răcelii unui corp; şi că regiunea eterică nu poate fi nici de foc, nici foc: ci ea este aprinsă şi învăpăiată de corpul solid şi dens apropiat, anume soarele. Aşa încât acolo unde noi putem vorbi călăuzindu-ne după natură nu are rost să recurgem la născociri matematice256. Noi vedem că nici o parte a Pământului nu are lumină proprie; vedem însă că unele devin strălucitoare fiind luminate de altundeva, cum ar fi apa, sau aerul plin de vapori, care primesc căldura şi lumina de la soare şi le pot transmite pe amândouă acestea regiunilor din jur. Dar pentru asta este necesar să existe un prim corp care să fie prin el însuşi luminos şi cald: şi nu poate fi astfel decât dacă este constant, dens şi vârtos, pentru că un corp rar şi slab nu poate fi purtător de lumină nici de căldură, cum am demonstrat în altă parte. În sfârşit, este nevoie ca cele două temeiuri ale primelor două calităţi active contrarii să fie la rândul lor constante şi mai trebuie ca soarele, în acele părţi ale sale care sunt calde şi strălucitoare, să fie ca o piatră sau ca un metal solid şi incandescent: nu un metal care se poate topi, precum plumbul, bronzul, aurul sau argintul; ci un metal care nu se topeşte, nu ca fierul înroşit ci ca un fier care este totodată şi foc. Şi cum acest astru pe care ne aflăm noi este prin el însuşi rece şi opac, lipsit de căldură şi lumină proprie dacă nu e încălzit de soare, la fel soarele este în sine cald şi luminos, lipsit de răceală şi opacitate dacă nu este răcorit de corpurile din jur şi conţine şi el părţi de apă, la fel cum pământul are părţi de foc. Iar cum în acest corp îngheţat, primordial rece şi opac, există animale care trăiesc datorită căldurii şi luminii soarelui, la fel în acel corp fierbinte şi luminos trăiesc animale care vieţuiesc din răceala dăruită de corpurile înconjurătoare reci; şi cum acest corp este, prin această participare, cald în părţile sale neasemenea, la fel este celălalt rece, prin participare, în unele părţi ale sale.

ELPINO: Ce spui însă de lumină?

FILOTEO: Spun că soarele nu luminează soarele, Pământul nu luminează Pământul, nici un corp nu se luminează pe sine, dar orice corp luminos luminează spaţiul din jurul lui. Dar, deşi Pământul este un corp luminos din pricina reflexiei razelor soarelui pe suprafaţa sa cristalină, lumina lui nu este percepută de noi, precum nici de cei care se află pe acea suprafaţă, ci de cei care se află în poziţie opusă. La fel cum noaptea întreaga suprafaţă a mării este luminată de strălucirea lunii, dar pentru cei aflaţi pe mare lumina nu se arată decât ca o dâră în faţa lunii; dacă însă ei ar putea să se înalţe tot mai mult în văzduh deasupra mării, ei ar vedea crescând tot mai mult lumina, iar suprafaţa luminată ar deveni tot mai întinsă. De aici se poate lesne deduce că cei ce se află pe aştrii luminoşi sau luminaţi nu percep lumina astrului lor, ci doar pe aceea a aştrilor din jur, cum în acelaşi loc general, un loc anumit capătă lumină de la un alt loc anumit257.

ELPINO: Vrei, aşadar, să spui că vieţuitoarele solare nu primesc lumina zilei de la soare, ci de la altă stea din jur?

FILOTEO: Chiar aşa: n-ai înţeles?

ELPINO: Cine n-ar înţelege aşa ceva? Ba aş spune chiar că prin asta am ajuns să înţeleg multe alte lucruri. Prin urmare, există două feluri de corpuri luminoase: unele sunt de foc şi acestea sunt surse primare de lumină; altele sunt de apă sau cristaline, iar acestea sunt surse de lumină secundare.

FILOTEO: Aşa este.

ELPINO: Atunci cauza luminii nu trebuie legată de nici un alt principiu?

FILOTEO: Cum ar putea fi altfel atâta vreme cât noi nu cunoaştem alt temei al luminii? De ce să ne sprijinim pe închipuiri vane, atunci când experienţa însăşi ne învaţă258?

ELPINO: E adevărat că nu trebuie să credem că acele corpuri ar avea lumină din pricina unei întâmplări trecătoare, cum se întâmplă cu putregaiul lemnului, cu solzii sau cu pielea vâscoasă a peştilor, ori cu spinarea fragilă a licuricilor şi a muştelor luminoase, despre a căror lumi-niscenţă vom vorbi cu alt prilej. FILOTEO: Cum vei vrea.

ELPINO: Prin urmare, cei care susţin că aştrii luminoşi care ne înconjoară ar fi o a cincea esenţă, ar fi substanţe corporale divine de o natură cu totul diferită de a acestora din apropierea noastră şi lângă care stăm noi, cei care, zic eu, susţin asta greşesc la fel cum greşeşte acel ce ar susţine acelaşi lucru cu referire la o lumânare sau un cristal strălucitor văzute de departe259. FILOTEO: Desigur.

FRACASTORIO: La drept vorbind, lucrul acesta nu contravine nici simţului, nici raţiunii, nici intelectului260.

BURCHIO: Dar nu intelectului meu, care mai lesne ar crede că părerea asta a voastră e o plăcută scorneală.

FILOTEO: Răspunde-i tu, Fracastorio, căci eu şi Elpino, care am vorbit atâta, sta-vom să vă ascultăm.

FRACASTORIO: Scumpul meu Burchio, închipuieş-te-ţi că tu eşti Aristotel, iar eu sunt un prostănac şi un mocofan care recunoaşte că nu ştie de nici unele, presupune că nu pricepe o iotă nici din ce spune şi înţelege Filoteo, nici din ce crede Aristotel şi, deocamdată, toată lumea. Mă încred în părerea gloatei, mă încred în renumele faimei şi măreţiei autorităţii peripateticiene, mă închin, laolaltă cu o mulţime fără număr, divinităţii acestui demon al naturii: şi tocmai de aceea vin la tine să mă înveţi adevărul261 şi să mă slobozeşti de părerea acelui ins pe care-l consideri sofist. Ori vin şi te întreb: din ce cauză susţii că ar exista o foarte mare (sau doar mare sau cât o fi fiind) diferenţă între corpurile cereşti şi acestea de lângă noi?

BURCHIO: Pentru că primele sunt divine, iar ceste-lalte sunt materie josnică262.

FRACASTORIO: Şi cum o să-mi arăţi şi o să mă convingi că primele sunt mai divine decât celelalte?

BURCHIO: Pentru că acelea sunt nesupuse patimilor, neschimbătoare, incoruptibile şi veşnice: iar astea dimpotrivă; acelea au o mişcare circulară şi întru totul perfectă, astea se mişcă în linie dreaptă.263

FRACASTORIO: Aş dori să aflu dacă, după ce te vei gândi bine, vei putea jura că acest corp unic (pe care tu îl vezi ca trei sau patru corpuri pe care nu le înţelegi ca mădulare ale unuia singur şi compus) nu este mişcător la fel ca ceilalţi aştri mobili, dat fiind că mişcarea acelora nu este perceptibilă pentru că ne aflăm la o distanţă prea mare de ei; iar dacă lucrul acesta se întâmplă, noi nu-l putem simţi: căci aşa cum au arătat adevăraţii observatori ai naturii, antici şi moderni şi aşa cum ne arată în mii de chipuri experienţa simţurilor, noi nu putem percepe mişcarea decât prin comparaţie şi cu referire la ceva ce stă nemişcat; deoarece, dacă luăm pe cineva care nu ştie că apa curge şi care nu vede malurile şi-l punem în mijlocul apelor pe o corabie în mişcare, el nu-si va da seama de mişcarea acelei corăbii264. Aceasta ar putea să-mi stâr-nească o anumită îndoială şi nesiguranţă cu privire la o asemenea tihnă şi nemişcare; şi aş putea socoti că dacă m-aş afla pe soare, pe lună sau pe alte stele, la fel mi s-ar părea că mă aflu în centrul lumii, nemişcat, în jurul căruia se învârteşte tot ce e împrejur, deşi corpul pe care m-aş afla s-ar mişca în jurul propriului centru. Iată de ce nu sunt sigur de diferenţa între ceea ce se mişcă şi ceea ce stă. Cât priveşte mişcarea în linie dreaptă, desigur că nu vedem acest corp mişcându-se în linie dreptă, cum nu le vedem nici pe celelalte265. Pământul, dacă se mişcă, se mişcă circular ca toţi ceilalţi aştri, aşa cum spun Hegesias266 şi Platon267 şi toţi înţelepţii, cum de altfel trebuie să admită şi Aristotel şi oricine altcineva. Iar în ceea ce priveşte Pământul, noi nu vedem urcând şi coborând întreg globul, ci numai anumite părticele ale lui, care nu se îndepărtează atât cât să treacă de acea regiune cuprinsă între părţile şi mădularele acestui glob, unde, ca într-un corp viu, se produce influxul şi afluxul părţilor şi o anumită perindare, preschimbare şi înnoire. Iar acest lucru dacă se petrece la fel la ceilalţi aştri, nu înseamnă că noi putem să-l percepem la fel, deoarece această degajare de vapori şi de exhalaţii, această succesiune de vânturi, ploi, zăpezi, tunete, secete, rodnicii, inundaţii, naşteri, morţi, dacă toate există pe ceilalţi aştri, nu înseamnă că noi le putem simţi pe toate: ci acelea pot fi simţite de noi numai datorită strălucirii necontenite pe care suprafaţa lor de foc ori de apă, ori de nor o răspândeşte în marele spaţiu268. La fel astrul nostru este văzut de cei ce se află pe alţi aştri din pricina strălucirii produse de suprafaţa mărilor (iar uneori de norii ce-i acoperă chipul, cum se întâmplă şi cu luna când, din aceeaşi cauză, părţile mai opace par mai puţin opace269): iar această faţă nu se schimbă decât într-un interval foarte lung, de secole şi ere, în decursul cărora mările se transformă în continente iar continentele în mări. Aşadar, acest corp ceresc, ca şi celelalte, este vizibil datorită luminii pe care o răspândeşte. Lumina care pleacă de la acest pământ spre ceilalţi aştri este tot atât de perpetuă şi inalterabilă ca şi cea a aştrilor asemănători: şi la fel cum mişcarea în linie dreaptă şi modificarea părticelelor lor nu ne este vizibilă nouă, nici pentru ei nu e vizibilă nici o altă mişcare şi modificare pe care le putem vedea la acest corp. Şi cum pe luna privită de pe Pământ, care este o altă lună, unele părţi ne apar mai luminoase iar altele mai puţin luminoase, la fel pe Pământul privit de pe lună, care este un alt pământ, apar părţi diferite din cauza varietăţii şi diferenţelor suprafeţei lui. Iar cum, dacă luna ar fi mai depărtată, dimensiunea părţilor opace ar pieri cu totul, iar părţile luminoase s-ar uni între ele şi s-ar strânge creând imaginea unui corp mai mic şi complet luminos: la fel ar apărea şi Pământul dacă ar fi mai depărtat de lună.270 De aceea putem presupune că stelele nenumărate sunt de fapt luni, globuri terestre, lumi asemănătoare cu a noastră; şi că Pământul pare a se învârti în jurul lor la fel cum ni se pare nouă că ele se rotesc şi învârtesc în jurul acesteia. De ce să afirmăm atunci că există o diferenţă între corpul acesta şi celelalte, când vedem că, dimpotrivă, toate se potrivesc între ele? De ce vrem să negăm potrivirea, de vreme ce nici raţiunea, nici simţirea nu ne oferă nici un motiv de îndoială271?

BURCHIO: Prin urmare, după voi e lucru dovedit că acele corpuri nu sunt altfel decât acesta?

FRACASTORIO: întocmai. Deoarece la fel cum acest corp e văzut de pe celelalte, sunt văzute celelalte de pe acesta; aşa cum le vedem pe acelea de aici, la fel se vede acesta de acolo, adică şi unele şi altele se văd ca nişte corpuri mici, în parte luminoase dacă se află la distanţă mai mică şi în totalitate luminoase şi mai mici, dacă sunt la distanţă mai mare.

BURCHIO: Cum rămâne atunci cu minunata rându-ială, cu acea frumoasă scară a naturii, pe care se urcă de la corpul cel mai îndesat şi mai grosolan, care este pământul, la unul mai puţin grosolan precum apa, apoi la unul ceva mai subtil cum e aburul, la altul subtil precum aerul pur, la cel mai subtil, care e focul, până la cel divin, care e corpul ceresc? Pe care se suie de la cel întunecat la cel mai puţin întunecat, apoi la unul luminos, la altul mai luminos până la cel total luminos? De la tenebre la strălucire, de la alterabil şi coruptibil la cel neatins de degradare şi prefacere? De la cel mai greu la cel greu, de la acesta la cel uşor, de la uşor la foarte uşor, iar apoi la acela la care nu mai există nici greutate, nici uşurinţă? De la corpul care se mişcă spre centru la cel ce se mişcă dinspre centru şi, în sfârşit, la cel ce se mişcă în jurul centrului? 272

FRACASTORIO: Vrei să ştii unde se află această rân-duială? Acolo unde se află şi visele, nălucirile, himerele, nebuniile. Căci în ceea ce priveşte mişcarea, tot ceea ce se mişcă natural descrie un cerc fie în jurul propriul centru, fie în jurul altui corp: mă refer la mişcarea circulară considerând cercul şi circularitatea nu strict geometric, ci ca o regulă fizică după care vedem că-si schimbă locul corpurile naturale273. Mişcarea în linie dreaptă nu este proprie nici naturală vreunui corp principal, ci ea se constată numai în părţile care sunt doar ca nişte excremente eliminate de corpurile lumii sau care tind spre sferele sau conţinătoarele de acelaşi soi cu ele: cum vedem că fac apele, care în formă de vapori, devenite uşoare din pricina căldurii, suie în înalt, iar apoi, îndesite de frig, se reîntorc la loc jos, în forma ce le este proprie; dar despre asta vom vorbi când ne vom referi anume la mişcare, în ceea ce priveşte aşezarea celor patru corpuri numite pământ, apă, aer şi foc, aş vrea să aflu ce natură, ce ştiinţă, ce simţ o face, o verifică, o dovedeşte274.

BURCHIO: Prin urmare, voi negaţi faimoasa deosebire dintre elemente275?

FRACASTORIO: Nu neg deosebirea, ba las pe oricine să facă ce deosebire îi place, în ceea ce priveşte lucrurile naturale; dar neg această ordine, această aşezare: anume că pământul ar fi înconjurat şi cuprins de apă, apa de aer, aerul de foc şi focul de cer. Pentru că eu spun că unul este conţinătorul care cuprinde în el toate corpurile şi marile maşinării care ne apar răspândite şi împrăştiate în acest câmp de necuprins: unde fiecare dintre numitele corpuri, aştri, lumi, lumini veşnice, este compus din ceea ce numim pământ-apă-aer-foc. Iar dacă în substanţa sa alcătuitoare precumpăneşte focul, corpul cu pricina este denumit soare şi în sine însuşi luminos; dacă precumpăneşte apa, corpul este numit pământ sau lună sau altceva asemănător, care, cum s-a mai spus, străluceşte datorită altuia. Aşadar, pe aceşti aştri sau în aceste lumi (cum vrem să le spunem) e de crezut că aceste elemente diferite sunt rânduite nu altfel decât aici, adică în felurite şi diferite alcătuiri, fie de pietre, fie de lacuri, râuri, izvoare, mări, nisipuri, metale, peşteri, munţi, câmpii şi alte asemenea feluri de corpuri compuse, de locuri, de figuri, întocmai cum stau părţile numite organe în trupul animalelor, aşezate după multe şi felurite alcătuiri de oase, intestine, vene, artere, carne, nervi, plămâni, de mădulare de o formă sau alta; acelea au munţi, văi, grote, ape, spirite, focuri şi accidente pe măsura fenomenelor meteorologice, la fel cum acestea au tuşea, erizipelul, calculii, ameţelile, fe-brele şi multe alte stări şi metehne care corespund cetii, ploilor, zăpezilor, arşiţei, incendiilor, trăsnetelor, tunetelor, cutremurelor, vânturilor, furtunilor uscate şi celor ude şi aducătoare de alge. Dacă, prin urmare, pământul şi celelalte lumi sunt altfel de vietăţi decât cele pe care le cunoaştem noi, ele sunt desigur nişte vietăţi cu o raţiune mai înaltă şi mai vastă. De aceea cum ar putea Aristotel sau altcineva să demonstreze că aerul se află mai degrabă în jurul Pământului decât înăuntrul lui, dacă nu există fărâmă de pământ în care să nu se afle ori să pătrundă aerul, în felul în care anticii spuneau, poate, despre vid că înconjură totul şi pătrunde plinul? Cum poţi să-ţi imaginezi că pământul ar avea desime, densitate şi consistenţă fără ca apa să-i unească şi să-i ţină laolaltă fărâmele? Cum poţi să gândeşti că spre centrul său Pământul este mai greu, fără să crezi totodată că acolo părţile lui sunt mai dense şi îndesate, densitate care este cu neputinţă de obţinut în lipsa apei care este singura ce poate ţine părţile legate între ele276? Cine nu vede că pretutindeni pe pământ ies deasupra apei insule şi munţi; şi nu doar deasupra apei, dar şi deasupra aerului aburos şi vijelios, închis între munţii înalţi şi socotit şi el un mădular al pământului, aşa încât corpul lui să fie perfect sferic? De aici reiese cu limpezime că apa stă înlăuntrul viscerelor pământului întocmai ca sângele şi umorile în măruntaiele noastre. Cine nu ştie că în prăpăstiile cele mai adânci şi în scobiturile Pământului se adună cea mai mare parte din ape? Iar dacă spui că apa se arată umflată peste maluri, răspund că malurile nu sunt părţile cele mai înalte ale pământului, pentru că tot ceea ce se află între vârfurile munţilor cei mai înalţi trebuie înţeles ca o concavitate. De altminteri acelaşi lucru se vede în picăturile de apă suspendate şi pudrate cu praf şi care pot sta neatinse deasupra unui plan: deoarece sufletul lăuntric, care cuprinde şi se află în toate lucrurile, face mai întâi această faptă: uneşte, după capacitatea corpului, uneşte pe cât poate părţile lui între ele; şi nu pentru că apa stă sau ar putea sta deasupra ori în jurul pământului altfel decât umezeala substanţei noastre deasupra sau în jurul corpului nostru. Nu mai spun că marile acumulări de apă sunt mai ridicate la mijloc, lucru ce se poate vedea de oriunde de pe ţărmurile din jurul unor asemenea ape: şi cu siguranţă că la fel s-ar întâmpla dacă fărâmele de pământ uscat s-ar putea uni între ele şi cum e vădit că fac, într-o formă sferică, atunci când datorită apei se unesc între ele: pentru că toată unitatea şi coeziunea părţilor din aer sunt datorate apei. Aşadar cum apele se află în măruntaiele pământului şi cum orice fărâmă de pământ care stă strâns unită şi legată de altele trebuie să cuprindă mai multă apă decât pământ uscat (pentru că acolo unde densitatea e mai mare, precumpănesc în alcătuirea amestecului acele elemente care au o mai mare capacitate coezivă), cine, din pricina asta, n-ar fi îndemnat să afirme că mai degrabă apa se află la temelia pământului decât pământul la temelia apei? Că pământul se întemeiază pe apă şi nu apa pe pământ? Las la o parte şi că înălţimea apei peste faţa pământului locuită de noi, adică marea, nu poate fi şi nu este atât de mare încât să se poată compara cu întreaga masă a acestei sfere; şi într-adevăr, apa nu stă în jurul pământului, cum cred doar cei lipsiţi de bun-simţ, ci înăuntrul pământului: cum până şi Aristotel, silit de adevăr sau de spusele repetate ale vechilor filosofi, a recunoscut în prima carte a Meteorologicelor27', unde mărturiseşte că cele două regiuni foarte joase ale aerului neliniştit şi vijelios sunt zăgăzuite şi închise de munţii cei înalţi şi sunt ca şi părţi ori mădulare ale pământului; în schimb acesta, văzut dinspre stele, este înconjurat şi cuprins de un aer mereu liniştit, senin şi luminos; de acolo, aplecându-ne privirile, vedem totalitatea vânturilor, norilor, ceţunlor şi furtunilor, a fluxurilor şi refluxurilor care purced din viaţa şi respiraţia acestui mare animal şi zeu pe care noi îl numim Pământ, numit odinioară Ceres, întruchipat de Isis, chemat cu numele de Proserpina şi Diana şi care pe cer e numit Lucina, înţelegând că acesta nu e de altă natură decât pământul. Iată cât de tare se în-şală acest drag de Homer278, când nu doarme, când spune că locul firesc al apei este deasupra sau în jurul Pământului, unde nu se întâlnesc nici vânturi, nici ploi, nici ceţuri ori alte intemperii. Căci dacă ar fi cugetat mai bine şi mai cu răbdare, ar fi văzut că şi în mijlocul acestui corp (dacă acolo se află centrul său de greutate) apa ocupă mai mult loc decât uscatul: deoarece părţile de pământ nu devin grele dacă în alcătuirea lor nu intră şi multă apă, căci ele singure, fără apă, doar prin imboldul şi greutatea proprie, nu au capacitatea de a coborî din aer şi a întâlni sfera propriului conţinător279. Aşadar, ce simţ bine ţinut în frâu, ce adevăr natural anume desparte şi rânduieşte aceste părţi aşa cum socoteşte gloata oarbă şi jalnică, aşa cum încuviinţează cei ce vorbesc fără să chibzuiască, aşa cum predică cei care vorbesc mult şi gândesc puţin? Cine mai poate stărui să nu creadă adevărată acea afirmaţiae a lui Platon, aflată de la Timaios, de la Pitagora şi de la alţii280? (Doar că, dacă e rostită de un om fără autoritate, ea trezeşte râsul; dacă e spusă de un ins vestit şi respectat de toţi, ea este socotită un mister sau o parabolă şi e interpretată ca metaforă; iar dacă este pronunţată de un om care are mai multă minte şi mai mult bun-simţ decât autoritate, ea trece drept unul din paradoxurile secrete281.) E vorba de afirmaţia că noi locuim în întunericul şi în cavernele Pământului şi că ne aflăm, faţă de vieţuitoarele care trăiesc deasupra pământului, cum se află faţă de noi peştii: căci aşa cum aceştia trăiesc într-un element umed mai dens şi mai gros decât al nostru, la fel şi noi trăim într-un aer mai îmbibat de apă decât vieţuitoarele care se află într-un loc cu aer pur şi liniştit282; şi aşa cum Oceanul faţă de aerul impur e apă, la fel aerul nostru pâclos e faţă de cel cu adevărat pur. Din această cugetare şi spusă, vreau să deduc următoarele: că marea, izvoarele, râurile, munţii, pietrele şi aerul conţinut în ele şi cuprins acolo (cum se spune) până în regiunea mijlocie nu sunt altceva decât părţi şi mădulare diferite ale unui acelaşi corp, ale unei aceleiaşi mase, întru totul pe măsura părţilor şi mădularelor pe care noi le recunoaştem îndeobşte în alcătuirea animalelor. Iar extremitatea lui, convexitatea şi ultima lui suprafaţă este trasată de marginile extreme ale munţilor şi de aerul furtunos283; în aşa fel încât Oceanul şi fluviile stau în adâncul Pământului întocmai ca ficatul, socotit izvorul sângelui şi venele, care, în vietăţile mai mici284, sunt cuprinse şi se ramifică pretutindeni.

BURCHIO: Atunci pământul nu este elementul cel mai greu, aflat, de aceea, în centru? Iar în jurul lui nu stă, fiind a doua în greutate şi mai apropiată, apa, care, la rândul ei, e mai grea decât aerul? 285

FRACASTORIO: Dacă tu socoteşti greutatea în funcţie de capacitatea mai mare de a pătrunde înăuntrul părţilor şi a ajunge la mijloc şi în centru286, atunci dintre toate aşa-numitele elemente cel mai greu este aerul şi tot el este şi cel mai uşor: căci aşa cum orice fărâmă de pământ, dacă are loc, coboară până în centru, la fel părticelele de aer se vor repezi chiar mai iute spre centrul oricărei părţi a oricărui corp; pentru că aerul e menit să fie primul care ocupă orice loc liber, să împiedice vidul şi să-l umple.

Nu la fel de repede vin să ocupe locul fărâmele de pământ, care de obicei nu se mişcă decât acolo unde pătrunde aerul: deoarece ca să intre aerul, nu e nevoie nici de pământ, nici de apă, nici de foc; niciunul dintre aceste elemente nu-l întrece şi nu-l învinge, nefiind mai rapid, nici mai potrivit ori mai sprinten în a umple toate colţişoarele corpului conţinător. În afară de asta, locul din care se îndepărtează pământul, care e un corp solid, e ocupat negreşit de aer: în vreme ce pământul nu e în aceeaşi măsură capabil să ocupe locul de unde dispare aerul287. Aşadar, deoarece aerul are proprietatea de a ocupa îndată orice loc şi orice ascunziş, nu există corp mai uşor decât aerul, nu există corp mai greu decât aerul.

BURCHIO: Ce spui atunci de apă?

FRACASTORIO: Despre apă am spus şi repet, că este mai grea decât pământul: deoarece vedem că apa coboară şi pătrunde mai repede în pământul uscat până la mijloc, decât pătrunde pământul în apă; şi, în afara de asta, pământul uscat, fără pic de apă în el, va pluti deasupra apei şi nu va avea capacitatea de a-i pătrunde înăuntru; nici nu va cădea la fund dacă mai întâi nu se îmbibă de apă şi nu devine, astfel, un corp dens şi greu: doar cu ajutorul acestei densităţi şi desimi capătă el puterea de a pătrunde în apă şi a cădea la fund (în vreme ce apa, dimpotrivă, nu va coborî niciodată datorită pământului ci datorită faptului că agregă, condensează şi-si dublează numărul părţilor pentru a se lăsa suptă de pământul uscat şi pentru a-l închega: căci cum bine se poate vedea, un vas plin cu cenuşă uscată primeşte mult mai multă apă decât un vas de mărime egală în care nu se află nimic): prin urmare, pământul, câtă vreme e uscat, se ridică la suprafaţa apei şi pluteşte.

BURCHIO: Explică-mi mai bine.

FRACASTORIO: Repet că dacă s-ar scoate toată apa dm pământ, în aşa fel încât pământul să rămână complet uscat, acesta ar fi cu necesitate un corp instabil, afinat, fărâmiţat şi uşor de împrăştiat în aer, mai mult chiar, ar fi sub formă de nenumărate corpuri discontinue căci ceea ce dă continuitate unui corp este aerul şi ceea ce dă continuitate şi coeziune este apa; fie un corp oricât de continuu, de coerent şi solid, el va fi alcătuit ba dintr-un element, ba dintr-altul, ba din amestecul celor două. Or, dacă greutatea nu decurge din altceva decât din coeziunea şi desimea părţilor – iar coeziunea părţilor de pământ e dată doar de apă, în vreme ce particulele de apă (ca şi cele de aer) se unesc de la sine, apa având mai mult decât orice alt element, dacă nu chiar singurul, virtutea de a uni între ele părţile altui element – rezultă de aici că apa este mai grea decât toate celelalte elemente, căci prin ea devin grele, prin ea alte corpuri capătă greutate. De aceea n-ar fi trebuit socotiţi nebuni, ci mai degrabă înţelepţi cei care au spus că Pământul se sprijină pe apă.

BURCHIO: Dar noi spunem că la mijloc trebuie să se afle întotdeauna Pământul, aşa cum au hotărât atâţia oameni învăţaţi.

FRACASTORIO: Şi cum o confirmă nebunii.

BURCHIO: De ce nebunii?

FRACASTORIO: Pentru că nu o confirmă nici simţurile, nici raţiunea288.

BURCHIO: Dar nu vedem noi că mările au flux şi reflux şi că râurile curg la suprafaţa Pământului?

FRACASTORIO: Dar vedem sau nu că izvoarele, care dau naştere râurilor care, la rândul lor, formează lacurile şi mările, ies din măruntaiele pământului, dacă ai înţeles ce-am spus şi repetat adineaori?

BURCHIO: Vedem mai întâi că apele coboară din aer, căci din acele ape se formează izvoarele.

FRACASTORIO: Noi ştim că apa (chiar de-ar fi să coboare dintr-un alt aer decât cel ce e parte şi mădular al Pământului) se află la origine, în principal şi total în pământ şi doar apoi se află şi în aer, în mod derivat, secundar şi particular.

BURCHIO: Eu ştiu că ai convingerea că suprafaţa cu adevărat ultimă a convexităţii Pământului nu se socoteşte după faţa mării, ci după cea a aerului care uneşte vârfurile cele mai înalte ale munţilor.

FRACASTORIO: Aşa a afimat şi confirmat principele vostru, Aristotel.

BURCHIO: Principele ăsta al nostru este fără seamăn de slăvit şi e mai demn şi mai urmat decât al vostru, pe care nimeni nu l-a văzut şi nimeni nu-l cunoaşte: n-aveţi decât să-l iubiţi cât veţi vrea voi pe al vostru, că eu unul mă mulţumesc cu al meu289.

FRACASTORIO: Deşi te lasă să mori de foame şi de frig, te hrăneşte cu vânt şi te pune să umbli desculţ şi dezbrăcat.

FILOTEO: Rogu-vă, nu vă opriţi la aceste discuţii zadarnice şi nefolositoare290.

FRACASTORIO: Aşa vom face: Burchio, ce spui deci de toate câte le-ai auzit?

BURCHIO: Spun că, fie cum o fi, până la urmă tot trebuie să vedem ce se află la mijlocul acestui mare corp, acestui astru ori vieţuitor al tău: căci dacă e doar pământ curat, felul în care ceştilalţi au rânduit elementele nu poate fi fără de rost.

FRACASTORIO: Am spus şi am demonstrat că mult mai raţional ar fi să existe aer sau apă decât pământ uscat (care n-ar putea fi acolo decât amestecat cu mai multe părţi de apă, care până la urmă se dovedesc a fi ele temeiul): pentru că vedem că particulele de apă pătrund cu mai multă putere în pământ decât particulele de pământ în apă. Aşadar, mai verosimil este ca în măruntaiele pământului să se afle apă, decât ca în măruntaiele apei să se afle pământ.

BURCHIO: Ce spui însă de apa care pluteşte sau curge deasupra pământului?

FRACASTORIO: Oricine poate vedea că asta e chiar lucrarea şi firea apei înseşi: după ce a îndesat şi fixat pământul, închegându-i părţile, ea însăşi face ca să nu mai poată fi absorbită; căci altfel ea ar pătrunde până în adân-cul substanţei uscate, cum vedem din experienţa noastră a tuturor. Aşadar trebuie ca în mijlocul Pământului să se afle apă pentru ca acel mijloc să fie tare, tărie care e dată mai întâi de apă şi nu de pământ: deoarece apa ţine împreună şi unite părticelele de pământ; prin urmare, mai degrabă ea făureşte densitatea pământului, decât pământul coeziunea părţilor apei şi densitatea ei. Deci, dacă nu accepţi că mijlocul este alcătuit din pământ şi apă, mai verosimil şi mai conform raţiunii şi experienţei ar fi să accepţi că e alcătuit mai degrabă din apă decât din pământ. Iar dacă acolo se află un corp dens, mai raţional ar fi ca în el să precumpănească apa şi nu uscatul, deoarece apa este cea care îndeasă părţile de pământ, care la căldură se fărâmiţează (nu mă refer aici la desimea focului primordial, care poate fi risipită de contrariul său); şi cu cât pământul e mai dens şi greu, cu atât mai multă e apa cu care e amestecat. De aceea, lucrurile care pentru noi sunt foarte dense, nu numai că sunt socotite a avea în alcătuirea lor mai multă apă, dar se descoperă că ele chiar sunt apă, ca substanţă, aşa cum apare din lichefierea corpurilor celor mai grele şi dense care sunt metalele fuzibile. Într-adevăr, în orice corp solid alcătuit pnntr-o coeziune de părţi, începând cu cele mai mici din natură, trebuie să existe apă care uneşte şi contopeşte părţile: căci pământul uscat, complet lipsit de apă, nu e altceva decât o împrăştiere şi rătăcire de atomi291. De aceea şi părţile de apă sunt mai strâns unite între ele în absenţa pământului: căci pământul uscat nu stă laolaltă fără apă. Aşadar, dacă locul din centru este hărăzit acelui element care se îndeamnă şi aleargă mai repede într-acolo, atunci el i se cuvine mai întâi aerului care umple totul, în al doilea rând apei şi abia în al treilea rând pământului; dacă însă e hărăzit celui mai greu, celui mai dens şi compact, atunci i se cuvine mai întâi apei, în al doilea rând aerului şi în al treilea rând pământului uscat; dacă însă socotim pământul amestecat cu apă, atunci primul loc i se cuvine pământului, al doilea apei, iar al treilea aerului. Prin urmare, elementul socotit a se afla primul în centru depinde de multele şi feluritele chipuri de a judeca: dar de fapt în natură un element nu există fără celălalt şi nu există mădular al pământului, zic al acestei mari vietăţi, în care să nu coexiste toate patru sau cel puţin trei din ele împreună.

BURCHIO: Ajungi odată la concluzie.

FRACASTORIO: Iată concluzia mea: că faimoasa şi de toţi încuviinţata ordine a elementelor şi corpurilor lumii este un vis şi o născocire dintre cele mai deşarte, căci nici natura nu o verifică, nici raţiunea nu o dovedeşte ori argumentează, nici potrivirea n-o cere, nici autoritatea n-o poate impune. Atunci nu ne rămâne decât să aflăm că există un câmp şi spaţiu infinit şi cuprinzător, care conţine şi pătrunde totul: în el există infinite corpuri asemănătoare acestuia, dintre care niciunul nu se află mai mult decât oricare altul în centrul universului, deoarece universul este infinit şi deci fără centru şi fără margine. Despre centru şi margine putem vorbi însă cu privire la fiecare lume aflată în el, în felul în care am spus şi în alte daţi şi îndeosebi când am demonstrat că există anumite determinate şi definite centre, care sunt sorii, focurile, în jurul cărora se învârt toate planetele, pământunle, apele, la fel cum vedem că se învârt în jurul soarelui apropiat de noi cele şapte rătăcitoare292; şi tot atunci am mai demonstrat că fiecare dintre aceşti aştri, sau aceste lumi, răsucin-du-se în jurul propriului centru, creează aparenţa unei sfere continue şi solide care duce cu ea toate stelele vizibile şi posibile care s-ar roti în jurul lui ca în jurul centrului universului293. Aşa încât nu există o singură lume, un singur Pământ, un singur soare: ci sunt atâtea lumi câte făclii luminoase vedem în jurul nostru, care nu se află într-un cer, într-un loc şi într-un conţinător altminteri decât ne aflăm noi în această lume care este şi ea într-un conţinător, într-un loc şi un cer; astfel încât cerul, văzduhui infinit şi necuprins, deşi este parte a universului infinit, nu este totuşi o lume nici o parte a lumilor: ci un pântec, un receptacul şi un câmp în care lumile există, se mişcă, trăiesc, se dezvoltă şi îşi împlinesc prefacerile, produc, se hrănesc şi la rândul lor hrănesc şi ţin în viaţă locuitorii şi animalele din ele; şi după anumite rânduieli şi rosturi, urmând natura superioară, schimbă în nenumărate alte existenţe chipul fiecărui lucru existent294. Aşadar fiecare dintre aceste lumi este un centru spre care tinde fiecare dintre părţile ei şi unde îşi află tihna fiece lucru de aceeaşi natură, tot aşa cum toate părţile astrului nostru aflate la o anumită distanţă, de orice parte şi din orice regiune înconjurătoare, tind spre conţinătorul lor. Astfel, neexis-tând parte a marelui corp care să se îndepărteze într-atât de el încât să nu revină înapoi la el, urmează că acea lume e veşnică, deşi aflată în continuă prefacere: iar dacă nu mă înşel, caracterul necesar al acestei existenţe veşnice e dat nu de suficienţa proprie şi intrinsecă a lumilor, ci de acel factor exterior care prevede şi asigură totul295.

BURCHIO: Aşadar, celelalte lumi sunt locuite ca şi aceasta?

FRACASTORIO: Dacă nu la fel sau mai bine, cu siguranţă nu mai puţin nici mai rău: pentru că e cu neputinţă ca o minte raţională şi îndestul de trează să-si poată închipui că ar fi lipsite de locuitori ca noi sau chiar mai buni nenumăratele lumi care se arată ori la fel ori mai minunate ca aceasta a noastră; acestea fie sunt sori, fie primesc ca şi noi de la soare prinosul de raze cu adevărat divine şi mănoase care vădesc fericirea izvorului şi născătorului lor şi, în aceeaşi măsură, fericesc tot ceea ce, în jur, se împărtăşeşte din virtutea lor. Aşadar, mădularele cele de seamă ale universului sunt fără de număr şi infinite şi au acelaşi chip, aceeaşi faţă, aceleaşi împuterniciri, virtuţi şi efecte.

BURCHIO: Nu crezi că între unele şi altele pot fi oarecari deosebiri?

FRACASTORIO: Ai auzit în mai multe rânduri că unele sunt prin ele însele luminoase şi calde şi că în alcătuirea lor precumpăneşte focul; celelalte luminează însă prin mijlocirea primelor şi sunt, în ele însele, reci şi opace, iar în alcătuirea lor precumpăneşte apa. De această diferenţiere şi opoziţie depinde ordinea, simetria, rânduiala, pacea, buna înţelegere, varietatea, viaţa296. Deoarece lumile sunt compuse din contrarii, iar unele contrarii, precum pământurile şi apele, trăiesc şi propăşesc datorită celorlalte contrarii, precum sorii-focuri. Lucru pe care, cred, l-a înţeles învăţatul acela care spunea că Dumnezeu face pace între contrariile sublime297, precum şi celălalt, care socotea că totul constă în lupta dintre cele asemenea şi în iubirea dintre contrarii298.

BURCHIO: Spunând asta pare-mi-se că vrei să întorci lumea cu dosul în sus.

FRACASTORIO: Şi crezi că rău face cine vrea să întoarcă cu dosul în sus o lume care acum e pe dos?

BURCHIO: Vrei să spui că socoteşti zadarnice toate caznele şi căutările, toată sudoarea lecţiilor despre fizică, despre ceruri şi lumi299 pentru care şi-au stors creierii ditamai comentatorii, copiatorii, glosatorii, compilatorii, tratatiştii, adnotatorii, tălmăcitorii, tâlcuitorii, teoreticienii300? Pe care şi-au întemeiat şi construit ştiinţa doctorii cei mai profunzi, mai subtili, mai celebraţi, măreţi, invincibili, nebiruiţi, cei mai angelici, serafici, heruvimici şi divini301?

FRACASTORIO: Addei02 sfarmăpietre, strâmbălemne, rupecoarne, ardecopite303. Adde adâncvăzători, paladieni, olimpieni, firmamentici, cereşti, empireici, tunători.

BURCHIO: Şi, după părerea dumitale, ar trebui să-i aruncăm pe toţi la coş? Ce să-ţi spun, bine-o va mai duce lumea dacă vor fi călcate în picioare şi batjocorite cugetările atâtor aleşi filosofi!

FRACASTORIO: N-ar fi drept să-i lipsim pe măgari de nutreţul lor ori să ne-aşteptăm să le placă mâncarea noastră: căci minţile şi inteligenţele nu sunt mai puţin felurite decât firile şi burţile.

BURCHIO: Pretinzi că Platon e un ageamiu, Aristotel e un măgar, iar cei care l-au urmat pe el, nişte tâmpiţi, apucaţi şi lipsiţi de bun-simţ?

FRACASTORIO: Fiule, eu nu spun că unii sunt mânjii iar ceilalţi măgarii, că unii sunt maimuţicile iar ceilalţi ditai gorilele, cum dai tu de înţeles: ci cum am spus de la început, eu îi socotesc eroi pământeni; dar nu vreau să mă încred în ei fără temei, nici să le accept acele afirmaţii ale căror contrarii (cum vei fi înţeles deja, de nu eşti întru totul orb şi surd) sunt vădit adevărate.

BURCHIO: Şi cine va judeca asta?

FRACASTORIO: Orice simţământ ţinut în frâu şi orice judecată trează; orice ins în cunoştinţă de cauză, dispus să se dea bătut304 când se recunoaşte convins şi neputincios în a mai lua apărarea argumentelor celorlalţi şi în a se împotrivi argumentelor noastre.

BURCHIO: Când eu nu voi şti să apăr acele argumente, de vină va fi nevolnicia mea şi nu ştiinţa lor; iar când dumneata, războindu-te cu ele, vei birui, meritul nu va fi al ştiinţei dumitale, ci al sofismelor viclene.

FRACASTORIO: Eu, unul, dacă mi-aş da seama că nu cunosc cauzele, m-aş abţine să emit judecăţi. Iar dacă aş fi atât de pătimaş ca dumneata, m-aş socoti învăţat prin credinţă, nu prin ştiinţă305.

BURCHIO: Ba dacă ai fi mai pătimaş, ai simţi că eşti un măgar, un îngâmfat, un sofist, un stricător al bunei învăţături, un călău al minţilor, un ahtiat după noutăţi, un duşman al adevărului şi un suspect de erezie.306

FILOTEO: Până acuma dumnealui ne-a arătat că stă prost cu învăţătura, acum ţine să ne arate şi că e lipsit de duh şi necioplit.

ELPINO: în schimb are ditai vocea şi se ceartă mai abitir decât un predicator307. Burchio, dragul meu, eu îţi laud pe deplin stăruinţa în convingeri: deoarece tu ne-ai spus de la bun început că şi dacă ce spunem noi se arată a fi adevărat, tu tot nu vei crede.

BURCHIO: Chiar aşa, căci prefer să greşesc laolaltă cu oamenii de seamă şi învăţaţi, decât să am dreptate laolaltă cu câţiva sofişti, aşa cum socotesc că sunt prietenii de faţă.

FRACASTORIO: Dacă e să credem ce ne spui, greu vei face deosebirea între învăţaţi şi sofişti. Nu sunt de seamă nici învăţaţi cei ce greşesc; iar cei ce ştiu, nu sunt sofişti.

BURCHIO: Sunt sigur că aţi înţeles ce vreau să spun.

ELPINO: Bine ar fi de-am putea înţelege ceea ce spui, cât priveşte ce vrei să spui nici dumneata singur n-ai înţelege, oricât te-ai căzni.

BURCHIO: Ia plecaţi de-aici, voi ăştia mai învăţaţi decât Aristotel; ia luaţi-vă tălpăşiţa, ăştia mai grozavi decât Platon, mai profunzi ca Averroes, mai înţelepţi decât atâţi filosofi şi teologi din toate timpurile şi toate ţările care î-au comentat, admirat şi ridicat în slăvi. Afară cu voi, care nu ştiu cine sunteţi şi de unde aţi apărut şi care aveţi obrăznicia de-a vă opune noianului de mari înţelepţi.

FRACASTORIO: Dacă ăsta ar putea trece drept argument, ar fi cel mai bun pe care l-ai adus până acum.

BURCHIO: Iar tu ai fi mai învăţat decât Aristotel dacă n-ai fi un dobitoc, un nătărău, un coate-goale, un netrebnic, un mâncător de tărâţe, un maţe-fripte zămislit de-un croitor, lepădat de-o spălătoreasă, nepotul lui Cecco pa-pugiul, fătul lui Momos, codoşul târfelor, fârtatele lui Lazăr ăl de potcoveşte măgarii. Şi duceţi-vă dracului cu toţii, că nici voi nu sunteţi mai buni ca el.

ELPINO: Fie-ţi milă, ilustre domn şi nu te mai deranja să ne cauţi! Aşteaptă mai bine să te găsim noi.

FRACASTORIO: A te căzni să-i dovedeşti prin tot felul de argumente adevărul unui ins ca ăsta e tot una cu a spăla şi răs-spăla cu tot felul de săpunuri şi de leşii măgarul pe cap308: pe care ori că-l speli o dată, ori că-l speli de o sută de ori şi fie că-l speli într-o mie de feluri sau într-unui singur, tot atâta folos ai: adică tot una e că-l speli sau nu.

FILOTEO: Ba mai rău, capul cu pricina o să pară mai jegos după spălare decât înainte şi la început: pentru că tot clătindu-l cu apă şi dându-i cu parfum, de-abia că se răscolesc fumurile care-i umblă prin ţeastă şi începe să răzbată duhoarea care altminteri nu se simţea; iar duhoarea asta va fi cu atât mai supărătoare cu cât va fi mai stârnită de esenţe şi arome. Noi am spus multe astăzi şi mă bucur mult de capacitatea lui Fracastorio şi de judecata dumitale matură, Elpino. Or, după ce am discutat despre existenţa, numărul şi însuşirile infinitelor lumi, bine este să vedem mâine dacă nu există argumente contrare şi dacă da, care sunt ele.

ELPINO: Aşa vom face.

FRACASTORIO: Rămas-bun.

Sfârşitul celui de-al treilea dialog.