G. Călinescu

G. Călinescu a început cu poezii, fără a-şi fi revelat încă toată producţia în această direcţie, fiind mai cunoscut ca biograf şi romancier. „Una din calităţile cele mai remarcabile de artist ale dlui Călinescu este adaptarea stilului la fond, cu alte cuvinte viziunea totală şi clară a lucrului. Dl Călinescu, rămânând în sfera limbii strict literare, scrie potolit-moldoveneşte când evocă imaginile copilăriei, peisagiile rurale, oamenii simpli din preajma lui Eminescu. (Limba aici e un mijloc de creaţie a vieţii.) E neologistic, rapid, când judecă, analizează, când priveşte lucrurile prin prisma cercetătorului. Această adaptare, această supunere a formei la fond, această polimorfie a stilului îl pune alături de Caragiale şi de Sadoveanu şi dă operei sale un caracter de înaltă artă. De altfel, dl Călinescu stă alături de scriitorii cei mai artişti ai noştri prin toate caracterele scrisului său. Puţini oameni cunosc care să ştie exprima, direct ori „figurat”, cu atâta exactitate scurtă şi cu atâta priză asupra inteligenţii şi imaginaţiei cetitorului. Şi să reuşească să exprime în limba tuturora observaţii fine justificate prin consideraţii teoretice subtile” (G. Ibrăileanu). Romanul Enigma Otiliei „este construit cu un meşteşug sigur, pe mai multe planuri şi cu o detaşare epică întru totul stăpână pe materialul uman atât de divers şi de închegat în fizionomia lui. Dl Călinescu se afirmă ca un excepţional creator epic, lunga sa povestire degajând clar conturat şi cu subtile nuanţe, în acelaşi timp, o serie de tipuri psihologice de o reală viabilitate, în ficţiune…; impresia de realism, de experinţă treptată, aşa cum o imprimă viaţa, cu sinuozităţile, cu surprizele, cu umbrele şi luminile ei, este covârşitoare. O scenă ca aceea în care, după un prim atac de congestie cerebrală, clanul rubedeniilor îi ocupă milităreşte casa, cărându-l mobilele, furându-l din tablouri, în aşteptarea morţii, cu linişte şi satisfacţie, este de un relief şi de o exactitate psihologică de maestru… Cât de puerilă şi de romantică, de exterioară este avariţia lui Hagi Tudose, al lui Delavrancea, faţă de spectacolul sobru, uman, de un tragic sinistru, din romanul dlui Călinescu! Şi cât de amplificată este lupta aceasta epică, în jurul moştenirii, prin participarea lui Stănică, tip jovial de escroc sentimental, de intermediar interlop şi de intrigant pe mai multe fronturi, avocat fără procese şi om de afaceri suspecte, arivist aprig, fără scrupule. Colportor de veşti imaginare, născocite din interes şi din ambiţia de a fi informat, măsluitor de situaţii şi profitor de pe urma tuturora, Stănică se aşează în galeria profitorilor caragialieni şi e plămădit din pasta lui Pirgu din Craii de Curtea-Veche… Cel mai interesant cuplu în care pasiunea erotică se desfăşoară în ample evoluţii este acela format de Otilia şi Pascalopol… Tip de rafinat, de blazat voluptos, cu rezerve de candoare sufletească, moşierul îndrăgostit de Otilia este un personagiu nou în romanul nostru… Enigma Otiliei se clasează printre operele de întâia mână ale epicei noastre urbane” (Pompiliu Constantinescu). „G. Călinescu a scris… Romane, dându-şi la iveală, cu Enigma Otiliei, un mare talent epic” (Ş. Cioculescu). +un sau Calea neturburată, mit mongol (în fond piesă de teatru): „Una din calităţile ei e că nu seamănă cu nimic scris şi tipărit la noi şi că se deosebeşte de biblioteca toată ca o majolică… E un model de stil” (T. Arghezi).