Literatura feminină: Maria Banuş, Reymonde Han, Igena Floru, Georgeta Mircea Cancicov etc.
Florica Mumuianu cântă prietenia bărbatului cu mâini „grele ca labele de urs”, Florica Obogeanu pillatizează în cadru oltean, Maria Banuş scrie o poezie, nu ferită de brutalităţi, a fetei de „optsprezece ani”, în general tactilă, în care se face elogiul „degetelor” picioarelor, albe asemeni cărnii cireşelor, al „tălpilor” care „au învăţat… Să desmierde”, al dedesubtului genunchilor unde „carnea e umedă ca un măr despicat”, al genunchilor tremurători şi „plini ca două căni de lapte”. Chemarea sexuală a fetei îşi găseşte o expresie proaspătă, cam riscată, în Cântec de legănat genunchii:
Să nu ţipaţi, genunchii mei,
Drum cu ferigi, de nopţi, de ploaie,
Genunchi de fier cum vă îndoaie?
Vă mân spre el ca pe doi miei.
Versurile Reymondei Han caligrafiază delicat:
Când ninge pe cheiul pustiu
Aş vrea să ştiu să pictez,
Să fiu un artist chinez
Şi cu cerneală de aur să scriu
Un poem despre zăpadă.
De la Igena Floru a rămas o singură piesă remarcabilă, Fără reazăm, dramă a unei femei în căutarea fericirii, jignită de infidelităţile soţului şi ale amantului, prin care a crezut că poate compensa ariditatea casnică. Nota specifică piesei este interioritatea dramei, constând într-o vulnerare sufletească iremediabilă. Lucreţia Petrescu a stârnit entuziasmul lui I. Al. Brătescu-Voineşti prin piesa Păcatul. Ticu Archip a scris nuvele cu înclinări spre fantastic şi alegoric şi piese de teatru (Inelul, Luminiţa, Gură de leu). O menţiune deosebită se cuvine Georgetei Mircea Cancicov pentru nuvele zugrăvind noua viaţă a satelor moldovene cu o veselie maliţioasă şi un simţ al grotescului, constatabil în alegerea numelor proprii: Madam Puşlenghe, Hantadura, Purhedia, Sevastiţa, Ilioaia, Măriuca, Ozonofia, Virginica, Vasâlca, Măndiţa. Tabloul sociologic e sălbatic, scena uşurării ţaţei Ioana de un pitoresc african. Ioana naşte greu şi toată lumea îi dă sfaturi. Safta îi cere să se opintească, apoi să se scoale şi să dea cu piciorul în vatră, în sfârşit, Hantadura îi porunceşte să joace o sârbă. Ioana, goală, despletită, umflată, joacă văietându-se în vreme ce babele chincite jos cântă sârba şi bat din palme. În cele din urmă Alecu trage cu puşca, având grijă să privească pe geam „încotro sunt întinse picioarele Ioanei şi să tragă cu puşca în dreptul lor”, spunând şi câteva cuvinte magice: „Cum ţâşneşte glontele din peşcă aşa să ţâşnească copilul din burta Ioanei! Aşa să deie Dumnezeu!” Proza lubrică a Luciei Demetrius e fără valoare. Profira Sadoveanu a medelenizat propria copilărie, bogată în inimitabile ştrengării. Alte scriitoare: Sanda Movilă, Sidonia Draguşanu, Ioana Postelnicu, Cella Serghi.
