Poeţi provinciali şi „tineri”
Lui Alexei Mateevici, basarabean din Bugeac, i se datoreşte, pe lângă alte versuri care promiteau, o nouă definiţie poetică a limbii române, cu imagini superioare celor ale lui Sion:
Limba noastră-l graiul pâinii
Când de vânt se mişcă vara;
în vestirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.
Pan Halippa, Bogdan Istru, basarabeni, au fiecare o mică notă personală, de la Tudor Plop-Ulmanu e de reţinut această graţioasă definiţie a Basarabiei: Basarabia, cuvânt cu patru a ca o biserică cu patru turle albe.
Preferinţa tinerilor poeţi ardeleni este pentru Aron Cotruş, Lucian Blaga, apropiaţi sufleteşte de ei, unul prin dinamismul lui, celălalt prin panism. Priveliştea silvestră ardeleană, vechimea etnică, sănătatea rasială conduc la o poezie a vigoarei aspre, a stăpânirii pământului, congenere oratoriei lirice a lui Whitman şi a lui Esenin. Emil Giurgiuca are sentimentul viguros al lanului:
Înfig într-un snop galben secerea.
Plesnit de soare-n umere cu bice
Mă culc în ierbi de smalţ sub cocostârci de spice,
Seninul fulguie pe pleoapa mea.
Grigore Popa, „cel dintâi poet din satul lui”, cântă muntele, sora lui pădurea, pe mama, pe tata, fundamentalele aspecte ale naturii, cu o deosebită religie în faţa marilor forţe vegetale:
Cântau ierburile sure ca liane, a netrăire,
în amurgul mort de flăcări şi prăpăstii de lumini,
Iar pădurile din creste şuierau când de pieire
Spre stihiile vrăjmaşe şerpilor ascunşi în spini.
Ştefan Popescu (acesta nu din Ardeal, însă publicând acolo) se întreabă cu simplitate asupra cauzei finale şi ridică un fel de Laus creaturarum: încerc bucuria pomilor care nu citesc şi nu se plimbă; a apei care nu vorbeşte şi nu procreează; a pietrei care ştie numai să fie şi să stea, care nu plânge şi nici nu oftează, care nu se miră şi pe care nimeni şi nimic n-o împiedică toate să le primească ori să le creadă.
Cel mai viguros între aceşti tineri poeţi este Mihai Beniuc, înrudit cu O. Goga şi Aron Cotruş prin mesianism, spirit de revendicare socială şi aer ameninţător, idolatru al lui Eminescu, asemeni căruia formulează fraze lirice de o îndrăzneaţă nuditate, trecând fără spaime prin păduri de proză. Din cauza gâlgâirii torentului liric, poetul nu poate consolida poemele şi volumul reprezintă în întregul lui o singură sonată informă. Poetica e vitalistă:
Când voi izbi o dată eu cu barda,
Această stâncă are să se crape
Şi va ţâşni din ea şuvoi de ape!
Băieţi, aceasta este arta!
Şi într-adevăr, de-a lungul paginilor răsună chiote:
Di! Caii mei,
Nu vă lăsaţi,
Zburaţi ca zmei înaripaţi.
Şi un fel de melancolie focoasă a vagabondajului pe pustă în stil Lenau-Liszt:
Pe drumuri pietroase şi rupte
Scârţâie căruţa mea.
Mă-ntorc din pierdutele lupte
Şi mă duc iar undeva.
Ce boarfe şi zdrenţe-n căruţă!
Asta e trecutul meu?
Nici cea mai sărmană chivuţă
N-ar plăti pe ele un leu.
Versurile memorabile sunt acelea în care poetul arată o insaţietate lirică infinită, nesăturată nici măcar cu prestigiul lui Eminescu:
Pe Eminescu, noi poeţii tineri,
Zadarnic încercăm, nu-l vom ajunge.
Cântecele lui fără seamăn
Sunt pentru noi miraj de neatins…
Dar Eminescu nu cuprinde tot în stihurile lui dumnezeieşti. Durerea românească-i mult mai mare. Şi n-o cuprinde toată nici un cântec.
Interesanţi sunt I. O. Suceveanu pentru poezii cu ziceri „ca prin ţara Ouaşului”, C. Argintaru şi moţul V. Copilu-Cheatră pentru dialectalismele lor. Ion Th. Ilea dă „semnal” „gloatei” în maniera Cotruş, George A. Petre cântă ereditatea ţărănească, ogorul, credinţa. Gherghinescu-Vania produce o lirică din speţa poeziei senine, Matei Alexandrescu explorează şi el fondul ancestral, Petru Stati clasicizează în versiuni şi în poezii originale.
De reţinut o întreagă pleiadă de „poeţi tineri”, dându-se înşişi ca atare. Ştefan Baciu slăveşte copilăria hoinară: Şaisprezece ani, nici o lacrimă dulce ca o turtă, Fiecare cuvânt sobru, fiece gest aritmetic calculat, Nădragi lungi, încopciaţi cu aramă pe burtă şi nici un copil de vecin neţesălat.
În curs de afirmare sunt Teodor Scarlat, Alexandru Raicu, George Fonea, Ion Sofia Manolescu, Aurel Marin, elegiac al imaterialului, cântăreţ al munţilor şi al pădurilor, Aurel Chirescu, Eusebiu Camilar (prozator totdeodată de un realism negru), Mircea Badea, G. Mărgărit.
Dimitrie Stelaru, boem adevărat, ducând o viaţă imposibilă, repetă în linii generale atitudini experimentate: hamletisme, evocări de îngeri, ingenuităţi fabricate. Însă trăind, în stilul lui Edgar Poe, într-o continuă blândă euforie, are nota lui personală. Poezia sa e un delir infatuat în ton sacerdotal şi profetic în care tocmai enormităţile sunt graţioase: Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea, Noi n-am avut alt soare decât Umilinţa.
Prerafaelit ca şi Edgar Poe, el inventează nume proprii stranii, Asena, Elra, Iwa, Maria-Maria, Eumene, Romola şi trăieşte într-un mediu noros, populat cu heruvimi şi îngeri: După o moarte după încă o moarte am văzut Dinspre cer îngeri coborând, Cu lumina tulbure a ochilor mergeau prin ceaţă neplânşi. Erau mai mulţi decât roua Erau prea mulţi pentru un drum.
Halucinaţia, la „ora fantastică”, e regimul său normal: O simţeam printre degete, în inimă, pe gene, Când venea în odaie la mine, seara, Răsturnându-se pe masa de lucru, alene, Părul ei semăna cu ceara. Felină, depărtată, totdeauna, Mai tristă, mai rece, până când, vai! Prietena mea luna nu mai era luna, Izvorau din ea alte luni, alte luni, un alai.
Din acest fel de existenţă somnambulică ar trebui să iasă o muzică mai viforoasă. Impresia totală este de tenuitate, mistificaţie şi fragment. Explicaţia? Edgar Poe îşi stăpânea alcoolul, muşcat în fond de idei, de viziuni dureroase, aci este invers.
