A. Vlahuţă

Epigon al lui Eminescu, A. Vlahuţă (1858-1918) s-a bucurat de o reputaţie aproape de neînţeles, superioară modestelor lui merite. Era mai degrabă un gazetar care răspundea nevoii de atitudine a publicului. Naţionaliştii admirau campania lui în favoarea ţărănimii, antisemitismul său, în vreme ce evreii, trecând peste amănuntul că I. Nădejde era numit Perciunus internaţionalis, constatau cu satisfacţie că poetul se preocupă de „vieaţă” (e titlul unei reviste vlahuţiene), de soarta proletarilor. Ion se duce, în cutare schiţă, nedumerit de socoteala ce-l scoate mereu dator, la boier. Vătaful îi face „răfuiala” bătându-l până la sânge. „Da’ ce-l asta, Ioane? Întreabă femeia lui.

Dă, nevastă, vezi şi tu ce-l… Socoteala boierului, nu l-ar mai răbda Cel-de-sus!” în altă parte vedem grozavele condiţii sanitare în care moare ţăranul, după ce am aflat şi felul lui de hrană (mămăligă rece şi mojdei). Ţăranul e urmărit apoi la oraş, ca recrut, în puterea sergentului de la cazarmă. Prin asta Vlahuţă atingea punctul cel mai scump socialiştilor, chestiunea bătăii în armată, pe care unii voiau s-o dezvolte, nu din umanitarism, ci pentru a câştiga aderenţi la sate şi a trezi oroarea de serviciul militar. Izbucnise tocmai afacerea Dreyfus. Vlahuţă cultivă nu numai scena zdrobirii soldatului-ţăran în bătăi, ci şi aceea a învăţătorului bătăuş. Instigaţia şcolărimii de la Contemporanul e reluată literar. „Domnu” e o fiară cu voluptatea turnatului la bancă şi scriitorul nu-şi aduce aminte trainic din epoca băncilor decât de o straşnică bătaie. Vlahuţă are în fond oroare de violenţă şi toate schiţele lui sunt obsedate de figura omului care suferă. Se pare a se zări şi un dostoievskism pe cale secundară, după Zola şi fraţii de Goncourt.

Vlahuţă nu e creator şi opera lui e mai mult un reportaj scris curat, un album de „icoane şterse”, de „file rupte”, de impresii luate „din goana vieţii”. A şi formulat o estetică a instantaneului. Doar amintirile (Părintele Nil, Un Crăciun, De la şezătoare, Mogâldea) au un anume farmec simplu. Cu Un bătrân, schiţă armonioasă, Vlahuţă deschidea porţile nuvelisticii lui Brătescu-Voineşti, bazate pe observarea mecanizării sufletului, dl Peiu fiind un maniac blând, fixat, departe de chiotul lumii, la executarea unui cupeu-miniatură.

Ca poet, Vlahuţă copiază servil arhitectonica liricii lui Eminescu, însă cu totul superficial. Nu faptul de a fi retoric constituie o vină. Vlahuţă e de fapt prozaic, jurnalistic. Poemul se preface într-o discuţie de idei. Ce e mai interesant este de a constata că eminescianul Vlahuţă nu-l decât un detractor deghizat al operei lui Eminescu. Toţi cei umbriţi de gloria poetului Luceafărului primiră cu satisfacţie observaţia că opera aceluia era o modă periculoasă pentru tinerime, putând duce la sinucidere (concluzie sofistică pe nimic întemeiată): Când am înţeles c-aceasta e o modă care soarbe Seva tinereţii noastre, am zis gândurilor oarbe, Ce-şi roteau peste morminte zborul lor de lilieci, Să s-abată lăsând morţii în odihna lor de veci.

Poeziile venerate în şcoală Unde ni sunt visătorii? La icoană sunt doar nişte versificaţii corecte. O anume atmosferă personală se găseşte în câteva creionări ale vieţii săteşti, într-un idilic mai nesilit: De pe gunoaie-aprinse fumul Molatic se ridică-n cer şi caii la păşune sună Din piedicile lor de fier, Departe-un fluier se aude, Un cântec aiurit, duios, Ce-n note lungi, tremurătoare, Suspină lin, misterios.

Mai descoperim un lirism intim, familiar şi bonom, foarte rar în epoca eminesciană. O fetiţă se joacă cu păpuşa şi poetul o ademeneşte cu o păsărică, prilej de filozofie discretă şi surâzătoare, o alta a ajuns domnişoară şi poetul şi-aduce aminte uşurinţa cu care putea să sărute pe fiinţa acum aşa de serioasă. În Iubire, idilicul e lipsit de pedanterie. Poetul se întâlneşte cu o fată de ţară: (Frumos îi mai miroase părul, Miroase toată ca o floare)…

Şi culege dimineaţa un fir de păr feminin pe haină, semn al realităţii fericirii: în sat cocoşii prind să cânte, Deasupra stelele clipesc. Mişcarea lumii întreruptă Reintră-n mersul ei firesc.

Şi când a doua zi, pe haină, Mirat, găsesc un fir de păr, Pricep că visul ce visasem S-a petrecut în adevăr.

În timpul războiului, Vlahuţă schiţă în câteva versuri un început de evocare a forţelor oarbe, maşiniste: Ard, zi şi noapte, marile furnale, în vastele uzine ale morţii. Din mii de coşuri funerare torţii Se nalţă limbi de flăcări infernale.