Traian Demetrescu

Din grupul poeţilor de mentalitate socialistă era şi Traian Demetrescu (1866-1896), autodidact cu lecturi înaintate pentru acea epocă. El e un precursor al simbolismului, în acea formă a sentimentalismului lugubru pe care o va dezvolta cu douăzeci de ani mai târziu Bacovia. Simbolistă e nostalgia de ţinuturi misterioase, spleen-ul. Nordicii din ţinuturile pluvioase visează ţărmurile meridionale: La nord, în ţările ploioase, Cu melancolice popoare şi, rar, când cerul le trimite O rază caldă, o zâmbire, Sunt visători ce plâng şi sufăr în loc să cânte, să renască, în vreme ce marinarul bătrân, abia întors pe uscat, pleacă din nou, devorat de chemările acvatice. Ninsorile cad monotone, punctate de funebrele ciori şi însoţite de ţipete sinistre: Cârduri-cârduri, ciori de toamnă Cum pe sufletul meu jalea.

Sufletul poetului se umple de plictis, orologiul măsoară satanic cu compasul insomnia, din cimitirele „cu mari şi negre porţi” se ridică în arome de flori atomii morţilor descompuşi. Înainte de Bacovia şi aproape în spiritul lui Rollinat, poetul cultivă un patetic sfâşietor, în care elementele tipice sunt „simfoniile”, „aiurările”, „delirurile”, „sarcasmele”, plânsetele de nebun pe stradă, dansurile macabre, muzica dureroasă (Weber, Chopin): Cântă încet din Weber: „gândirile din urmă”Poema unui geniu ce-apune maiestos, Adio-al unui suflet artistic, ce se curmă Pe-o tristă armonie cu sunet dureros!

Şi degetele-l albe pe clapele sonore Se-nmlădiau alene, în ochii mei privind Erau în miez de noapte târzii şi tainici ore. Parcă simţeam pe Weber lângă clavir murind!

Şi-am plâns precum ar plânge amantul după dricul Iubitei fidanţate purtat spre cimitir; Şi-am plâns precum ar plânge murindul în delir.

De nostalgii de soare.

Ei mor de fericire.

Pleacă. Desfrunzite crengi de arbori De sub vifor se apleacă. Cârduri, cârduri, ciori de toamnă Pleacă. Boi şi vaci, cu răget umple Valea. Ceaţa peste deal s-aşterne, Boi şi vaci, cu răget umple Valea…

Ninge! Ninge!… Alb e satul…!

Ninge! Ca un cântec de iubire Soarele în nori se stinge… Ninge! Ninge!… Alb e satul…

Ninge!

Printre atâtea versuri prozaice, întâlnim uneori fraze poetice deloc banale: Alunec, în luntre, pe lacprivelişti eterne.

Şi umbra pe apă s-aşterne; Şi cerbii pe râpe se suie în juru-ne Alpii-şi desfacaiurea pierzându-se-n cete.

Nuvelele, poemele în proză sunt simple notaţiuni lirice, impresii de lectură, chiar comentarii jurnalistice, străbătute însă de tipica nostalgie. „Refractarii” sunt avangarde ale inadaptabililor de mai târziu şi Costin, care e nenorocit fiindcă un copil i-a rupt o camelie, pare un erou al lui Brătescu-Voineşti. Compătimirea se întinde şi asupra animalelor, cal bolnav, bou melancolic, leu în cuşcă. Tuberculos, Traian Demetrescu are o mare ascuţime senzorială şi beţia până la leşin de trandafiri într-o grădină pare o pagină a unui Anghel delirant: „La cea mai uşoară adiere, rozele se scuturau, colorând pământul cu petalele lor albe, roşii, galbene.

Grădina era plină de aceste flori care creşteau şi mureau cu o repeziciune uimitoare. Nu le culegea nimeni; erau lăsate în pace; să trăiască şi să moară, atât cât le era dat.

Când vântul se pornea mai tare, lua în zbor foile risipite, învârtindu-le într-un danţ fantastic, ducându-le departe, azvârlindu-le peste zidul grădinii, în praful de pe drum.” Romanele aceluiaşi sunt elegiace, vaporoase, reeditând cu mai multă vibraţie wertherianismul lui Grandea.