C. Conachi
Costache Conachi (1777-1849) e un poet dedicat exclusiv lui Eros, trăind în iatac şi pe sofa. Versurile în acrostih ne dezvăluie un răboj de femei: Casandra, Anica, Elena, Lucsandra, Marioara. Conachi petrarchizează prin „la petite poesie” a secolului XVIII, cultivând un întreg jansenism amoros, mergând de la faza „dulcelui stil” până la poza melancolică: înnoptez printre prăpăstii, printre râpi, printre ponoară Că doar oi uita degrabă dorul care mă omoară…
Cum poetul nostru e un Petrarca ras în cap, cu chip de faun oriental, cu işlic, antereu şi iminei, ducând omagiul până la târârea în pulbere şi la închinarea ortodoxă şi tristeţa occidentală până la pandalii şi istericale, efectul e dintre cele mai originale. Preţiozitatea, obişnuită în această poezie, se răscumpără printr-o mare gingăşie, vrednică de un Chiabrera;
Doi ochişori verzi,
Genele-l umbresc
Ce privind nu-l pierzi
şi ei strălucesc
Printre ceialalţi,
Ca nişte brilanţi.
„Les ruses de l’amour” ocupă un loc mare în chip de mici epigrame:
Nu pot a tăgădui
Că moriu… de nu te-oi iubi…
Simulări de leşinuri şi nebunii orientale şi tot atât de occidentale (langueurs, defaillances, fureurs, transports), artificioase şi simetrice:
Simtu-te că vii?
Tremur peste fire;
De te văz, mă pierd.
Şi-mi ies din simţire.
Guriţa deschizi, ceriul se deschide;
De mână mă iai, foc simt că m-aprinde!
În braţe mă ţii, fulgeră văzduhul.
La sânu-ţi mă strângi, caz şi îmi dau duhul!
De esenţa petrarchismului sunt lunga durată a iubirii înregistrată odată la numărul mistic nouă: De nouă ori până astăzi pământul colindător Au călătorit pe crugul soarelui nemişcător. De când am văzut cu ochii o muritoare a ta.
Îndoiala, confuzia între „prieteşug” şi amor, marea solemnitate erotică. La Slănic, în decor alpestru, cu Munţi înalţi până la nouri, pâraie prin stânci vărsate, Codri de copaci sălbatici printre petre răsturnate, Prăpăstii peste prăpăstii, adâncimi întunecoase.
Boierul cu işlic cade la picioarele Zulniei cu inima săgetată „ca de-o armă arzătoare” şi se încleştează cu mâinile de picioarele ei. Ca şi străvechea Laură, Zulnia, „ibovnica slăvită”, avea un soţ. Îngrozită, „în sudori, lacrimi scăldată, desculţă şi despletită”, ea aleargă „zăludă” şi se lungeşte la pământ cu ochii negri ca mura şi gura ca rubinul. Boierul o duce sub un copac mare şi, luând chezăşie cerul, jură s-o iubească până la moarte: Atunci fulgere cu trăsnet prin văzduh scăpărătoare, Pământul tot în cutremur şi stihiile-n perzare Sămăna înspăimântate de atâta pătimire…!
După aceea, vulnerat, îndrăgostitul cu giubea îşi poartă „melanholia” prin singurătăţi. Visul amorului aduce o bănuială de Roman de la rose şi de La carte du tendre a d-nei de Scudery. E vorba de „căile amorezeşti”, de temutul, fratele prepusului şi clevetirii, prieten al necredinţei, de căială şi alte abstracţiuni de acestea.
