Ion Barbu

Ion Barbu a început prin poezii de stil parnasian, glorificând dionisiac marile forţe geologice, lava, munţii, banchizele, natura inertă: De-a lungul nepăsării acestei reci naturi, Spre nevăzutul unde arpegii de fanfare Desfac în flori sonore o limpede chemare Vom merge în armură de fier, întinşi şi duri.

După aceea se lepădă complet de „anecdotă”, aşezându-se „sub constelaţia şi în rarefierea lirismului absolut, depărtat cu mai multe poduri de raze de zodia celeilalte poezii: genul hibrid, roman analitic în versuri”. Poezia se intelectualiza, pitagoreic, prin stabilirea unei ordini pe planul al doilea, iar lectura devenea o instruire de lucrurile fundamentale, o iniţiere prin imagini esenţiale şi practici muzicale. Cu toate acestea, în aplicare, ermetismul lui Barbu este adesea numai o formă de dificultate filologică. Astfel aceste strofe: Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste, Intrată prin oglindă în mântuit azur, Tăind pe înecarea cirezilor agreste, În grupurile apei, un joc secund, mai pur.

Reprezintă arta poetică a liricului: Poezia este o ieşire din contingent în pură gratuitate, joc secund, nadir latent, adică o oglindire a zenitului în apă, o sublimare a vieţii prin retorsiune. Din aceste experienţe, care au avut o largă înrâurire fără a obţine aprobarea întregii critice, se desprinde suavul cântec al elementelor în căutarea expresiei: Cimpoiul veşted luncii, sau fluierul în drum, Durerea divizată o sună-ncet, mai tare. Dar piatra în rugăciune, a humei despuiare Şi unda logodită sub cer, vor spune cum?

Ar tebui un cântec încăpător, precum Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare; Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum.

Poetul s-a ridicat totuşi la un ermetism veritabil bizuit pe simboluri, într-o lirică de mare tensiune. Oul dogmatic ne iniţiază în străvechiul mit al oului, în versuri de o excelentă concizie incantatorie:

În ciclul Uvedenrode se expun iniţiatic cele trei faze de experienţă erotică (venerică, intelectuală şi astrală) cu încercarea de a se crea o viziune extatică a marelui Eros: Capăt al osiei lumii!

Ceas alb, concis al minunii, Sună-mi trei Clare chei Certe, sub lucid eter Pentru cercuri de mister!

Melcii, de care e vorba mai departe, sunt meniţi să sugere prin răceala şi transluciditatea lor ideea unei sexualităţi pure şi a hermafroditismului platonician. Invocaţia magică din Ritmurile pentru nunţile necesare e de o mare elevaţie: Uite, ia a treia cheie, În cămara Soarelui Vâr-o în broasca Astartee!

Marelui Şi întoarce-o de un gradnun şi stea, Unui timp retrograd, Abur verde să ne dea, Trage porţile ce ard, Din clădiri de mări lactee, Că intrămla surpări de curcubee, Să ospătămÎn Firida ce scânteie eteree.

În ciclul Domnişoara Hus poetul intră în folclorul suprarealistic, expurgat de noţiuni. Conjuraţia duhurilor infernale este tot ce s-a scris mai turburător după Mihnea şi baba:

Facultatea de a defini memorabil este puţin comună:

În ciclul Isarlâk, Ion Barbu profesează „balcanismul”, luându-şi ca linie de conduită poezia bufonă a lui Anton Pann, cu gândul că astfel tradiţionalismul era corectat printr-o observare mai pozitivă a fondului etnic real. Imaginea lui Nastratin Hogea văzut ca un argonaut slinos pe un caic putred în mijlocul unui Orient mirific şi duhnitor e de o originalitate perfectă de tonuri şi cuvinte: