Ion Vinea
Ion Vinea a publicat proză cu aspect suprarealist şi foarte dificilă la lectură, în care se întâlneşte metoda lui Urmuz (excesul de importanţă dat laturii minerale a omului) şi unde în fond se cultivă autenticitatea în pretinse jurnale, al căror caracter descusut autorul nu vrea să-l altereze. În poezie a debutat ca simbolist, cântând efluviile florale ale toamnei, cheiurile, farurile, grădinile, gările. Genul său e un sentimentalism despletit, mai mult de gest, cu un patos feeric de imagni. Mai mult un poet de carnet fugitiv, Ion Vinea şi-a schimbat des maniera. Il surprindem fantazând neacademic, ca Jean Cocteau, din materiale găsite, petrecând cu mici calambururi de imagini, ştergându-şi în pur hazard pensulele. Temperamental e un elegiac cu plânsul smălţuit şi mătăsos ca al japonezilor:
O tristeţă întârzie în mine ca şi toamna care întârzie pe câmp;
nici un sărut nu-mi trece prin suflet, nici o zăpadă n-a descins pe pământ.
Cântecul trist, cântecul cel mai trist vine din clopotul din asfinţit, îl ghiceşti în glasul sterp al vrăbiilor şi răspunde din umilinţa tălăngilor.
E toată viaţa care doare aşa, zi cu zi pe întinderea stepelor, între arborii neajunşi la cer, între apele ce-şi pasc soarta pe câmp şi între frunzele care se dau în vânt.
