Mateiu I. Caragiale

În poezii de o factură parnasiană savantă, Mateiu I. Caragiale, fiul dramaturgului (1885-1936), îşi căuta înfrigurat strămoşii pe care îi credea aristocraţi. Vedea pe fanariotul indolent şi mândru de spiţa lui, sau mai departe pe barbarul fără nume alergând pe câmpiile acestui pământ:

Naraţiunea Craii de Curtea-Veche a avut de la început admiratori fanatici. „Craii” sunt nişte stricaţi subţiri, amestec de murdărie şi sublim, cel puţin întrucât priveşte pe Paşadia şi Pantazi. Suntem în Bucureştii semi-balcanici, semi-occidentali, unde fineţa cea mai înaintată se amestecă cu înjurătura şi pofta grosolană. Limba însăşi e caracteristică: „dat în Paşte”, „brambura”, „avea cârlig”, „lapoş”, „guguştiuc”, „o ţii aşa ca gaia maţu, la gard am prins-o, la gard am legat-o. Vous devenez agacant avec vos Amoteanu; mai dă-l… Voyons, il faut etre serieux”. Eroii au gusturi execrabile. Pirgu umblă „cu o desculţă borţoasă în luna a noua” şi are un limbaj de desfrânat: „a fost di granda, era să fete pe mine”, „La mai mare, solzoşia ta… al nostru eşti. Umbli să-ţi laşi lapţii cu folos. Bre, cum te mai înfigeai în undiţă la Masinca, o luaseşi pe coarda razachie, cu sacâz dulce, uşor… Dacă vezi însă că ridică coada, nu te pierde, ia-o înainte oblu, berbeceşte, ca până la iarnă să te văz crap îmblănit.” Din toată scrierea se desprinde o savoare ciudată. Mateiu Caragiale este şi el promotor al balcanismului literar, acel amestec gras de expresii măscăricioase, de impulsiuni lascive, de conştiinţă a unei ereditări aventuroase şi turburi, totul purificat şi văzut mai de sus de o inteligenţă superioară. Citatul enigmatic din Biblia latină stă alături de „era dat în Paşte”, într-un amestec fastuos cu o curte turcească. Autobiografia lui Pantazi este remarcabilă tocmai prin strania îmbinare de Orient şi Occident. Contrastul din firea lui Pantazi, luxul din casa lui Paşadia alături de înclinarea lui pentru interiorul abject, toate acestea tratate cu un instinct fin al culorilor, documentează asupra hibridităţii unei societăţi. Mateiu Caragiale este un poet şi scrierea lui valorează prin ceea ce sugeră. Realitatea se transfigurează, devine fantastică şi un fel de nelinişte de Edgar Poe agită pe aceste secături ale vechii capitale române. De aceea scriitorul trebuie pus mai degrabă în grupul suprarealiştilor, dată fiind atenţia lui pentru elementul inefabil ancestral, aparţinând fondului obscur.