Urmuz

Prin Urmuz (1883-1923) suprarealismul român este anterior celui francez şi independent. Divagaţiile onirice, cu aparenţă de delir dement, ale acestuia îndeplineau întocmai programul de a surprinde realitatea imediată a spiritului, hazardul interior. De fapt Hurmuz făcea simple petreceri pentru fraţii săi, parodiind însă academismul prozei curente în Pâlnia şi Stamate, „roman în patru părţi” („În faţă, salonul somptuos, al cărui perete din fund este ocupat de o bibliotecă de stejar masiv, totdeauna strâns înfăşurată în ciarciafuri ude… O masă fără picioare la mijloc, bazată pe calcule şi probabilităţi, suportă un vas ce conţine esenţă eternă a «lucrului în sine», un căţel de usturoi, o statuetă ce reprezintă un popă (ardelenesc) ţinând în mână o sintaxă şi… 20 de bani bacşiş…”) şi compunând portrete bufone de burghezi, cu confuzia constantă între cele trei regnuri, animal, vegetal şi mineral: „Ismail este compus din ochi, favoriţi şi rochie şi se găseşte astăzi cu foarte mare greutate.

Înainte vreme creştea şi în Grădina Botanică, iar mai târziu, graţie progresului ştiinţei moderne, s-a reuşit să se fabrice unul pe cale chimică, prin syntheză.

Ismail nu umblă niciodată singur. Poate fi găsit însă la ora 5 jum. Dimineaţa, rătăcind în zigzag pe strada Arionoaiei, însoţit fiind de un viezure de care se află strâns legat cu odgon de vapor şi pe care în timpul nopţii îl mănâncă crud şi viu… „ Urmuz a făcut şi o fabulă pură, condusă după canonul clasic, dar fără sens.