Cronicarii moldoveni

Din pomelnicele de domnii ţinute de către ctitoriile voievodale au ieşit prin uşoare dezvoltări şi înfrumuseţări retorice „letopiseţele” slavone, care începeau cu un hronograf de la Facere („Adam au născut pe Sith, Sith au născut pe Enos, Enos pe Cainan, Cainan pe Malelen…”), continuând tot atât de sec. Macarie, Eftimie şi Azarie sunt primii „autori”, dar în slavonă, latina de atunci a bisericii noastre. Întâiul se ocupă cu domnia lui Petru Rareş, mergând până la 1551, al doilea împinse letopiseţul până la a doua venire a Lăpuşneanului (1553), al treilea până după domnia lui Ioan Armeanul (1574). Toţi compilează, furând tropi din Istoria sinoptică a bizantinului Manasse, cultivând caligrafia, arta vorbelor „în aur împletite”. Dar tocmai de aceea ei au dat cei dintâi o noţiune de poezie. Fuga lui Rareş în Ardeal (la Macarie) nu e lipsită de un anume sublim alpestru: „Şi dete de nişte locuri prăpăstioase şi muntoase şi de văi păduroase şi neputând să le treacă călare, îşi lăsă acolo iubitul său cal, pe care nimenea altul nu încălecase şi, pătrunzând pe nişte căi nepătrunse de oameni şi locuite numai de fiare sălbatice şi printre piscuri înalte, gol, rănit la mâini şi desculţ, mergea pe cărări aspre şi neumblate, marele în vitejii şi furiosul ca un leu în luptă…” etc.

Adevărata istoriografie moldoveană începe cu Grigore Ureche (t c. 1647). Cronica lui românească mergând până la 1594 e doar o prelucrare de izvoare, fără experienţă directă, însă într-o limbă cu aroma mierii, plină de metafore. Moldovenii au „picat” „cât au nălbit poeana” (tablou floral). În vremea lui Petru Şchiopul a fost secetă „şi unde prindea mai nainte peşte acolo ara cu plugul”. „Copacii au săcat de săcăciune; dobitoacele nu aveau ce paşte vara, ce le-au fost dărâmând frunză; şi atâta prav au fost, cât se strângea troiene la garduri, când bătea vânt: ca de omăt erau troiene de pulbere. Iară despre toamnă, s-au pornit ploi şi au crescut mohor şi dintr-acele şi-au fost prinzând foamea sărăcimea” (anomalii climatice). Războiul lui Ioan Armeanul: „nu era o călcare pe pământ, că şi mânile le obosise şi armele îi scăpase. Ca acela prah se făcuse, cât nu se cunoşteau cine de a cui este; nice de sineţi se auzia, de trăsnetul puştelor” (imagini de învălmăşeală). Darul lui Ureche e portretul moral, concis, xilografic: „Era acest Ştefan-Vodă om nu mare la stat, mânios şi degrabă vărsa sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omora fără judeţ. Era întreg la minte, nelenevos şi lucrul seu ştia să-l acopere; şi unde nu cugetai, acolo îl aflai. La lucruri de răsboae meşter: unde era nevoie, însuşi se vâra, ca văzându-l ai sei să nu se îndărăpteze. Şi pentru aceea, rar răsboiu de nu biruia. Aşijderea şi unde-l biruiau alţii, nu pierdea nădejdea; că ştiindu-se căzut jos se ridica deasupra biruitorilor.” Miron Costin avea cultură poloneză, ştia latineşte, puţin italieneşte, era om citit. Pe de altă parte se prilejeşte însuşi la evenimentele cronicii sale, care se termină cu moartea lui Ştefăniţă Lupul (1661). El are talent literar, stilistică savantă de factură clasică, putinţa de a descrie. Pagina despre năvala lăcustelor e dantescă: „Un stol ţinea un ceas bun şi dacă trecea acest stol, la al doilea ceas sosea altul; şi aşa, stol după stol ţineau, cât ţineau din prânz până îndeseară. Unde cădeau la mas, ca albinele zăceau; nice cădea stol peste stol, ce treceau stol de stol şi nu se porneau până nu se încălzea soarele bine spre prânz; şi călătoreau până îndeseară şi până la cădere de mas cădeau şi la popasuri. Insă unde mâneau rămânea numai pământul negru, împuţit; nice frunze, nice paie, ori iarbă, ori semănătură, nu rămâneau şi se cunoştea şi poposeau, că era locul nu aşa negru la popas, cum era unde mânea acea mânie a lui Dumnezeu.” În portrete intră în măsuri egale simţul personalităţii şi ideea de destin, de aceea umorul e liric, transcris teatral. Ştefan Tomşa II dă poruncă „răcnind” să fie omorât Vasile Stroici, care încercase să fugă: „Ai câinele, au vrut să moară cu soţii”. Boierii îl roagă să ierte pe un diac, bun cărturar: „Ha, ha, ha hohoteşte vodă mai cărturar decât dracul nu este altul!” şi-l omoară. Boierii se răzvrătesc împotrivă-l, dar Tomşa prinde de veste şi-l taie. „Pre câţi-şi aducea prinşi, pre toţi îi omoria cu mustrarea ce avea el în obicei: Să nu te ierte Dumnezeu cu acel cap mare al tău!” Pe doamna lui Ieremia-vodă o prinsese Schindir-paşa: „Iară doamna la mare ocară au sosit; de care singură au mărturisit cătră boieri: trecând cu carul au văzut pre boieri şi lăcrămând au zis: Boieri, boieri! Ruşinatu-m-au păgânul!” Cronica e plină de amănunte familiare ce dau viaţă lucrurilor. Ivirea lui Calga tătarul şi a cazacului Hmil, ascunderea lui vodă „în neşte poieni”, arderea Iaşului („într-o mică de ceas cenuşă s-au făcut”), molima ce a urmat, însoţirea Ruxandrei cu Timuş cel cu „numai singur chip de om, iară toată firea de heară”, venit cu ruscile lui care cântau „Lado, Lado” „pren toate unghiurile” şiretenia lui Gheorghe Ştefan, care „cu faţa scornită de mare mâhniciune”, când domnul se găteşte să pornească la biserică, cere voie a merge la moşie, la nevasta pe moarte, simplitatea lui vodă căinând pe logofătul fără grije de giupâneasă, somnul lui Iorgachi vistiernicul scârbit de osândirea Ciogoleştilor, fuga lui Vasilie, care singur pe marginea Nistrului pe „un scăueş” priveşte cum i se trec boarfele sale, în vreme ce un oarecine încearcă a-l lovi cu un glonţ dintr-un săcăluş, sunt pagini de roman. Spectaculos este episodul reîntoarcerii lui Vasilie cu cazacii. Timuş taie pe Cotnarski pisarul. Boierii vor să se ascundă pe lângă domn, care „cu greu suspina şi-şi frângea mânele de ginere ca acesta”. Cazacul se îmbată, taie, arde, nu-l om de înţeles: „Ce cui să zici aceste? Sau cu cine să sfătuieşti? Cu un om în hirea hiarelor sălbatice? Polcovnicii ce erau, unul un cuvânt nu cuteza să zică; că numai pentru un cuvânt, cu sabia smultă da ca într-un câne într-însul. Şi Bohul polcovnicul cu mâna legată de rană de sabie, făcută de Timuş, umbla ca fără sine.” Observaţia generală se sublimează în aforisme, în cea mai mare parte scoase din Biblie: „Neştiutoare firea omenească de lucruri ce vor să fie pre urmă…”; „. Zice un cuvânt leşesc: sula de aur zidul pătrunde”;„. Zice Isus Sirah: Vai de acea cetate unde este domnul tânăr!”;„. Zice moldoveanul: Nu sunt în toate zilele Paştile”; „nasc şi în Moldova oameni”.

Nicolae Costin (t 1712), fiul lui Miron, suferă de pedanterie şi predoslovia la a sa Carte pentru descălecatul dentâi începe în stilul molierescului Diafoirus: „Nime mai bine şi mai pe scurt toată desfătarea istoriei n-au, iubite cetitorule, decât acela domnul voroavei râmleneşti, Cicero, carele o au numit ocârmuitoarea vieţii” etc. Aşadar Nicolae e un erudit. Insă talentul nu-l lipseşte şi portretistica lui e muşcătoare şi plastică. În special asupra lui Duca-vodă se lasă toată înverşunarea cronicarului. Duca era „rău şi pismător, îndelungăreţ la mâniă şi lacom la avuţie şi el şi Doamna sa”. „Domn era şi Vistiernic mare şi neguţător şi vameş” şi „precupea toate”. „Doamna sa, de altă parte, cârcimărea bucatele din casă, pânea ori pe unde avea şi băutura şi pocloanele ce le veneau la beciu.” N-aveau decât o însuşire (maliţie!), că erau curaţi în purtări: „în casa lor se vrea putea cânta sfânta liturghiă”. Duca a fost „un făcător de rele” căruia „i se lărgise maţele spre luat”. „Pun martor jură perfid Costin pre Dumnezeu şi mă las pre mărturia a toată Moldova, de la mare până la mic.” Cu o plăcere vizibilă Nicolae Costin descrie calculii găsiţi în trupul lui Duca, mort de „cataroi”: „Şi spintecându-l doftori, după ce au murit, spun că au găsit în herea lui 27 de pietre roşii, aşa de late şi de groase, într-un chip cumu-l această figură, ce scrie aicea”.

Ioan Niculce (c. 1672-c. 1745), cu tot dispreţul lui de boier pentru neamul „prost”, va avea, ca Creangă mai târziu, ticuri de rural: ingenuitatea şireată, obişnuinţa de a se socoti neghiob crezându-se totuşi deştept („Aşa socotesc eu cu firea mea aceasta proastă”), proverbialitatea, filozofia bătrânească, văietătura, darul de a povesti. Experienţa, vârsta înaintată îi dau lui Niculce dezlegarea limbii, tonul bârfitor şi moralizator. Cronicarul e înţepător şi cu un firesc umor popular. Despre pedeapsa cu înhămarea leşilor la Dumbrava-Roşie se spune răutăcios că „ei se rugau să nu-l împungă, ce să-l bată cu biciuşcele, iară când îi băteau cu biciuşcele ei se rugau să-l împungă”. Cu doamna lui Duca „şi-au făcut cheful” turcii. Când Duca e mazilit, Niculce parodiază vorbirea munteană a doamnei, fata Brâncoveanului: „Aolio! Aolio! Că va pune taica pungă dă pungă din Bucureşti până în Ţarigrad; şi, zău, nu ne va lăsa aşa şi iar ne vom întoarce cu domnia îndărăpt”. Muntenii care nu putuse păgubi lui Antioh-vodă „numai se trânteau şi plesneau de ciudă”. Duca, abia înscăunat, dacă auzi că Antioh, posibil pretendent, este scos din închisoare, „îndată se îmbrăcă cu cămeşă de ghiaţă”. Avea casă grea „cu mulţime de mâncăi” şi îi fugiră curând boierii „şi-şi aprinse poalele de toate părţile”. Mihai Racoviţă „se făcea a nu-l place să primească domniea, ca şi fata ceea ce zice unui voinic: Fă-te tu a mă trage şi eu oi merge plângând”. La usturătura cuvintelor se adaugă filozofia proverbelor, de astă dată mai ales din izvor popular: „Paza bună trece primejdia rea…; melul blând suge la două mume…; capul plecat nu-l prinde sabia”;„. Şi se potriveau amândoi aceşti boieri într-o fire, după cum se zice: calul râios găseşte copaciul scorţos”. Cronicarul îşi frânge mâinile de-a lungul letopiseţului, văietându-se şi creându-se pe sine ca tip al boierului cu jale de ţară: „Oh! Oh! Oh! Săracă ţeară a Moldovei, ce nenorocire de stăpâni ca acesta ai avut… Oh! Oh! Oh! Vai, vai, vai de ţeară!… Oh! Oh! Oh! Săracă ţeara Moldovei şi ţeara Muntenească, cum vă petreceţi şi vă desmierdaţi… „ Insă vaietele de mai sus sunt luate dintr-un portret caricatural al lui Dumitraşcu-vodă, căci Niculce e bârfitor, încondeietor bufon al lucrurilor: „şi era om nestătător la voroavă, telpiz, amăgitor, geambaş de cai de la Fanar din Ţarigrad; şi după aceste, după toate, era bătrân şi curvar. Doamna lui era la Ţarigrad; iară el aice îşi luase o fată a unei rachieriţe, de pe Podul Vechiu, anume Arhipoae; iară pe fată o chiema Aniţa şi era ţiitoarea lui Dumitraşco-vodă; şi o purta în vedeală între toată boierimea; şi o ţinea în braţe de o săruta; şi o purta cu sălbi de galbeni şi cu haine de şahmarand şi cu şlic de sobol şi cu multe odoare împodobită; şi era tânără şi frumoasă şi plină de suliman, ca o fată de rachieriţă.” Portretul niculcian îşi are tehnica sa, între caricatură şi tablou: o însuşire sau o anomalie fizică, starea intelectului, predispoziţia etică; o însuşire sau o scădere morală, un tic, o manie, un obicei, totul dozat, ritmat şi rotit în jurul unei virtuţi sau diformităţi substanţiale.

Istoriografia moldoveană nu mai prezintă, după Niculce, interes literar. Axintie Uricarul e un compilator, bine informat pentru epoca 1711-1716, cronica grecului Amiras rămasă în text grecesc (epoca 1726-1733), a diacului Nicolae Muste (epoca 1662-1729), a lui Ienache Kogălniceanu (epoca 17331774), a spătarului Ioan Canta (epoca 1769-1774) sunt simple documente.