Cronicarii munteni

Însemnările muntene despre începuturi sunt foarte sărace şi sunt reprezentate printr-un scurt pomelnic de voievozi, greşit şi acela. Un călugăr oltean, Mihail Moxa, traducând în 1620 un Hronograf slavon, introduse scurte ştiri despre români. Un Kyr Gavriil, protul Sfântului Munte, compuse în greceşte o viaţă a Sfântului Nifon în care intră prin natura lucrurilor şi elemente istorice despre domnia lui Radu cel Mare, a lui Mihnea şi a lui Neagoe. Compoziţia a avut şi o versiune română în sec. XVII. Despre epoca lui Mihai Viteazul a rămas numai un fragment, deductibil prin analiză şi intitulat Cronica Buzeştilor. Asupra epocii de la 1601 la 1618 există cronica în versuri neogrece a lui Matei mitropolit al Mirelor. Pentru cele trei sferturi de veac până la domnia lui Mihai, precum şi pentru epoca lui Matei Basarab şi a urmaşului său Constantin Cârnul, există fragmente care presupun alţi redactori. Toate acestea cu mici adaosuri de umplutură au fost topite laolaltă de un cronicar de la sfârşitul secolului XVII, de Stoica Ludescu, se presupune, care a împlinit din partea sa letopiseţul până la sfârşitul domniei lui Şerban Cantacuzino, de unde numirea de Cronica Cantacuzinilor dată acestei porţiuni (1654-1688). Stilul e savuros vulgar, cu citaţii răzbunătoare şi văietături comice. Mihnea vine cu tătarii „ca nişte draci”. El „au fost de neamul lui grec cămătar, tată-său l-au chemat Iane Surdul”. Stroie vornicul Leurdeanul şi Dumitraşco velvistier Ţărigrădeanul sunt „două vase rele, unul românesc, altul grecesc”, sfătuite de „diavolul, pizmaşul neamului omenesc”. „Că adevăr, cum nu se poate face din mărăcine struguri şi din rug smochine, aşa nu se poate face din neamul rău bun; ci din varza cea rea ce-l zic morococean, au ieşit fiiu-său şi mai morococean el” (asta se spune despre fiul Radului Armaşul Vărzariul). Cronicarul înregistrează cu satisfacţie un necaz tragicomic al lui Gligoraşcu-vodă:„. Şi lui încă-l trimise Dumnezeu judecată, că se bolnăvi un cocon ce avea, foarte rău şi făcea grozăvii multe, că era mic, înfăşat, iar el sărea ca unul de 30 de ani şi tot sbiera şi ţipa ca caii, până-şi deade duhul… „ Uciderea postelnicului Constantin Cantacuzino în trapezăria mănăstirii Snagov e povestită cu emoţie.

Letopiseţului cantacuzinesc i se răspunde printr-o altă istorie de partid zisă Cronica Bălenilor, care este atribuită lui Radu Popescu (t c. 1729). Aci toate acuzaţiile Cantacuzinilor sunt „neşte amestecături”. Acestora numai „li s-au nălucit” de trădare din partea lui Gh. Băleanu, aşa ca „să fie totdeauna ei mai mari”. Şerban, domnul, e „lup turbat”. Poezia ciudei devine o caracteristică a cronicii munteneşti, care e mai nervos dramatică, mai familiară. Antonie-vodă e zugrăvit foarte viu, ca o victimă senilă: „atâta îi scurtase toate veniturile, cât nici de mâncare nu era sătul şi de băutură, că-l da cât vrea ei, în zi de dulce carne cu apă şi cu sare, în zi de sec linte şi fasole cu apă şi cu sare, vin îi da împuţit, ci trimitea cu urcioarele în târg Antonie-vodă şi fie-său Neagoe-vodă cu bani refenea, căci îi zicea tată-său că are doamnă şi coconi, ci să dea mai mult şi aşa vieţuia Antonie-vodă!” Arestarea Cantacuzinilor la Adrianopol are mari mişcări de scenă:„. Deci mergând domnul cu boiarii la vizirul şi aştepta caftanul, începu a întreba: Care este Mareş? Zise: Eu sunt. Ia-l! Ci-l luară. Care este Gheorghe vornic? Zise: Eu sunt. Ia-l! Ci-l luară…” etc. O nouă cronică de acelaşi în cinstea Brâncoveanului dezvăluie plenitudinea talentului dramatic. Il vedem pe Brâncoveanu jucând surprinderea de a fi ales domn, lăsându-se împins de la spate: „Logofete, noi cu toţii pohtim să ne fii domn; el zise: Dar ce aş vrea eu cu domnia? De vreme ce ca un domn sunt la casa mea, nu-mi trebueşte să fiu”. Cutare comedie e vrednică de imaginaţia lui Lorenzo de Medici. Un pretendent la tron pică în mâinile Brâncoveanului, care are gustul de a da împricinatului savante onoruri voievodale. „Domnul” cu suita lui în fiare şi cătuşi, sprijinit de subţiori, e dus cu pompă de bâlci până în divan, unde îl ia în primire adevăratul vodă, mustrându-l mieros.

O altă uimitoare scenă este aceea în care Brâncoveanu, iritat de jafurile clucerului Costandin Ştirbeiu, îl cheamă la sine şi-l împroaşcă cu o enumeraţie furtunoasă de dovezi infamante:„. Dar până când aceste jafuri să le faci, cluciare Costandine, că din nimica, eu te-am rădicat şi te-ai făcut slugiar mare, comis mare şi cluciar mare, al şeasele scaun al divanului şi te-am miluit şi te-am ţinut credincios” şi celelalte. Tot Radu Popescu devine mai încolo panegiristul lui N. Mavrocordat, dovedind aceeaşi răutate plastică observabilă în infernala relaţie despre viermi albi cu capetele negre ce ar fi ieşit din groapa serdarului Barbu, pentru faptele lui cele rele (de a fi scos din slujbă pe cronicar!).

Pentru domnia lui Brâncoveanu s-a găsit un cronicar oficial în persoana lui Radu Greceanu, care dă un răboj monoton de conace, răscumpărat prin spectacolul unor amănunţimi ceremoniale.

Cantacuzinii dădură din sânul lor un om foarte învăţat, cu studii la Padova, pe stolnicul Constantin Cantacuzino, căruia i se datoreşte o Istoria Ţării Româneşti, scurtă dizertaţie asupra originilor, erudită, dar cam caragialescă („au făcut, aşa adecă-te ca nu cumvaşi…”), fără vreo deosebită valoare literară.

De la un simplu călugăr din Râmnic, Dionisie Eclisiarhul, deţinem o cronică naivă, însă cu atât mai gustoasă, asupra evenimentelor până la domnia lui Caragea (1814). Acesta are o viziune terestră (ne dă lista de preţuri de la bou până la puiul de găină) şi o imaginaţie istorică de Alixăndrie, condei caricatural şi trăsătură grasă, pitoresc vulgară. Boierii care au mers la Ţarigrad cu gând să pună domn pe Ştefan Pârscoveanul „au rămas cu buzele umflate”, căci se alesese Ipsilant. Judecătorii „au pravili cu foile de piele şi încotro voieşte într-acolo o întinde să iasă banii”. Moruzi era „străcurând ţinţariul şi înghiţând cămila”. Cronicarul e curios şi a aflat de fabricaţia „secreturilor” cu „putoare iute” ale ruşilor, încărcate cu „otrăvuri foarte iuţi şi scumpe foarte, de pe la spiţeriile împărăteşti de la Hindiea”. O întâmplare de mare comedie, care a atras atenţia lui Caragiale, este aceea cu Căpitan-paşa căruia i s-a năzărit la Bucureşti să cheltuiască cu jupânesele şi care e înşelat de boieri cu „muieri podărese” prezentate de vel-postelnic: „iată aceasta e Brâncoveanca, aceasta Goleasca, aceasta e Corne-asca, aceasta e cutare şi aceasta e cutare Filipeasca”. Precursor al lui Conu Leonida şi al lui Nae Ipingescu, Dionisie e tare în „politica externă”. El ne vorbeşte de „rumânia” (şerbia) Franţei, de Bonaparte cum „au intrat cum am zâce pe subt pielea tuturor miniştrilor şi a tuturor boierilor mari ai Franţei”, de „Spanioru”, de „craiul Portucalii”, de Constandin, fratele ţarului Alexandru, care i-a zis lui Napoleon: „poftim să mergem la frate-mieu împăratul la Petruburg, să facem pace”.

Desigur că Ianache Văcărescul e un om mult mai cult, un adevărat intelectual, iar a sa Istorie apreaputernicilor împăraţi, un compendiu în înţelesul modern al cuvântului. De la 1770 până la 1788 această istorie e un memorial plin de momente vii, superior notate, în care intuirea mecanismului vieţii politice este ageră şi sobru exprimată. Neuitată este scena primirii la curtea din Viena a cronicarului, de către Iosef II, circumstan-ţiată, demnă, fără neghioabe admiraţii, vie parcă de ieri.