D. Cantemir

D. Cantemir (1673-1723) e un erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinţ moscovit, un Lorenzo de Medici al nostru. Autor între altele al unei Istorii a imperiului otoman scrisă latineşte, care i-a făcut renumele în Occident, întrucât ne priveşte, interesează prin Divanul seau gâlceava înţeleptului cu lumea sau judeţul sufletului cu trupul, compunere şcolărească şi prin mai matura Istorie ieroglifică. Divanul, cu pesimismul lui biblic, e de o uimitoare asemănare cu dialogurile de mai târziu ale lui Leopardi. Omul cu aspiraţiile lui morale e pus în faţa implacabilei Firi, care se aşează în poziţia ispititoare a lui Mefistofeles. „Văd obiectează înţeleptul în frumoase imagini de risipire frumuseţile şi podoaba ta ca iarba şi ca floarea ierbei, bunurile tale pulbere şi fum, carile cu mare grosime în aer se înalţă şi, îndată răschirându-se, ca când n-ar fi fost, se fac”. Dar Lumea îi pune înainte avuţia, izbânzile, gloria şi înţeleptul însuşi, devenit Faust, mărturiseşte sincer dorinţele: „Eu poftesc avuţia… O, lume! Eu poftesc mai mult: ca vestit şi cu nume mare să mă fac… O, lume! Eu poftesc târguri şi cetăţi… O, lume! Eu, după acestea după toate şi cinste politicească cer şi poftesc… O, lume! Eu decât aceasta şi mai mare cinste îmi poftesc: şi între stăpâniri să mă învrednicesc. „Lumea îl sfătuieşte să ucidă, să jefuiască. Înţeleptul ar voi şi împărăţia cerului, gloria pământească părându-l-se şubredă. Acum scriitorul izbucneşte într-o invocaţie furtunoasă a gloriilor apuse: „Unde este Kyros şi Cresos? Unde este Xerxes şi Artaxerxes?” Iar Lumea îi răspunde cu blând sarcasm: „Să ştii, că numai cu o feleagă de pânze învăliţi, ca cum ar fi în cămeaşa cea de mătasă învăscuţi; şi într-un sicriu aşezaţi, ca în haina cea de purpură mohorâtă îmbrăcaţi; şi în gropniţă aruncaţi, ca în saraiurile şi palaturile cele mari şi desfătate aşezaţi, s-au dusu-se; iară altă nemică nici în sân, nici în spate n-au rădicat, cu sine să ducă”. Mai târziu disputa devine aridă şi de un ascetism pedant, dar trebuie să se recunoască lui Cantemir meritul de a căuta întâiul termeni filozofici (substări, asuprastări, împregiur-stări, macrocosmos, microcosmos), în slujba unui spiritualism naturalist de speţă paracelsiană. Van-helmontian în Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago, cu toate elementele de rigoare ale teosofiei (archei, fermenţi, blas), Cantemir dizertează cu mult umor dialectic despre intolerabila condiţie a omului („tragicul” existenţei am zice azi), pus să dibuiască în noaptea neagră a ştiinţei umane. Filozoful propune „trăsnetul fulgerător inelectual”. Un interesant capitol despre „timp” ajunge la încheierea că timpul nu e categorie, ci o esenţă în Dumnezeu, locul de explicaţie a Spiritului. Un punct atrage chiar atenţia asupra conversiunii universului istoric spre spiritul absolut: „Timpul trebuie să fie călăuza creaturii către suprain-telectualul, unicul etern şi indefinit Dumnezeu”. Opera literară viabilă a lui Cantemir este Istoria ieroglifică, adevărat Roman de Renard românesc, asupra tâlcului politic al căruia, destul de străveziu, s-a insistat cu exces. Corbul (Brâncoveanu), epitropul păsărilor, a dat poruncă să se înlăture Vidra (Const. Duca) de la epitropia dobitoacelor şi să se înscăuneze Struţocămila (Mihai Racoviţă). Vidra se apără ţinând un discurs după toate regulile retoricii („Vestita axiomă între cei fiziceşti filosofi este că cel deasemenea iubeşte pre cel şie deasemenea…”), Bâtlanul denunţă caracterul amfibiu al Vidrei, care la rându-l ironizează dubla înfăţişare a Bâtlanului, „pasăre de apă sau peşte de aer”. Un proces identic se iscă cu privire la Struţocămilă (văzută ca animal himeric), care după „socoteala loghicească” „dobitoc cu patru picioare nu este, pasăre zburătoare nu este, cămilă nu este, Struţ aplos nu este, de aer nu este, de apă nu este”, ci „traghelaful firii” din ambele monarhii. O călătorie fabuloasă pe apa Nilului în sus, făcută de Cămilă, e prilej de uimitoare descripţii în caligrafie persană:…„Aşa dară despre răsărit bălţile, munţii şi locul se avea; iară despre apus, adecă din cotro Nilul venea şi anapetele bălţilor îngemănându-se se despărţea, într-alt chip era; că pre cât munţii acei din stânga şi din dreapta se înălţa (că şi a munţilor înălţime, ca la cinci mile se socotea), pre atât locul din dos se ridica şi cu vârfurile munţilor de tocma câmpul despre apus în lat şi în lung se întindea; prin mijlocul a căruia, apa Nilului din izvoarele de unde ieşia, spre bălţile ce-l sprijinea, lin şi frumos cura. Iară pre şesurile câmpului aceluia şi pre o parte şi pre altă parte, de apă atâta câmpul cu otavă înverzea, cât ochilor, preste tot, tot o tablă de zmaragd meree a fi se părea, în carile tot chipul de flori, din fire răsărite, ca cum cu mâna în grădină, pre rând şi pre socoteală ar fi sădite, cuvios se împrăştia şi când zepfirul, vântul despre apus, aburea, tot feliu de bună şi dulce mirosală de pre flori scornea…”.

Miraculosul oriental din capiştea zeiţei Pleonexia făcută din cristal dă pagini vrednice de Ariosto. De o mare fineţă de tonuri este desenul de atenţii miniaturale al Cameleonului. Romanul colcăie de astfel de măiestrii caligrafice, precum este exuberant în expresii plastice. Vidra e „jigania cu talpă de gâscă, cu colţii de ştiucă”, „vulpea peştelui şi peştele vulpii”. Dulful (balena) e „porc peştit” şi „peşte porcit”. În cursul operei sunt şi numeroase „eleghii” în aceeaşi cadenţă populară şi cu o nespus de inteligentă tratare cultă a metaforei ţărăneşti: „Eu m-am vechit, m-am veştejit şi ca florile de brumă m-am ofilit, soarele m-au lovit, căldura m-au pălit, vânturile m-au negrit, drumurile m-au ostenit, zilele m-au vechit, anii m-au îmbătrânit, nopţile m-au schimosit şi, decât toate mai cumplit, norocul m-au urgisit şi din dragostele tale m-au izgonit; iară acesta nou, vios, ghizdav şi frumos, ca soarele de luminos, ca luna de arătos şi ca omătul de albicios este; ochii şoimului, pieptul leului, faţa trandafirului, fruntea iasiminului, gura bujorului, dinţii lăcrămioarelor, grumazii păunului, sprâncenele corbului, părul sobolului, mâinile ca aripile, degetele ca razele, mijlocul pardosului, statul chiparosului, peliţa cacumului, unghele inorogului, glasul bubocului şi vârtutea colunului are.”