Corneliu Moldovanu

Trecând peste palidul anacreontic rural G. Tutoveanu, se cade să ne oprim la Corneliu Moldovanu, autor de versuri sacerdotale, de o indiscutabilă puritate de timbru şi într-o limbă relativ incoloră, dar cu o uşoară aromă biblică, care cântă după Anghel „şoapta miresmelor dulci ca şi mierea” a florilor şi izbuteşte mai ales când se coboară la intimităţi: O, Medy, ochii tăi aş vrea să-l cânt Şi părul tău ce-şi flutură în vânt Risipa de beteală aurie. Şi gura şi gropiţa din bărbie… (Chiar nasul e-un motiv de poezie…) Bucata antologică este descrierea secetei din Cetatea soarelui, viziune hugoliană tratată în culori de carte bisericească: Pământul e vânăt. Şi-adânc împietrită Puterea rodirii în brazda lihnită; Un râu de cenuşă e holda de grâu În care an-vară intrai pân’ la brâu; Cuptor e pământul văzduhul dogoare şi zorii n-au rouă şi-n murg nu-l răcoare.

Reprezentativă este şi tălmăcirea în versuri a Cântării Cântărilor, în lexic timid, dar cu fraze alunecând grele, uleioase: Neagră sunt, dar în Ierusalim Nu-l alta mai frumoasă decât mine, Dulce sunt ca mierea de albine, Ca ramura de viţă, mlădioasă, Plăcută ca un zâmbet, ca un dar, Ca falnicele corturi din Kedar.

Romanul în două volume Purgatoriul e fără valoare.