N. PETRAŞCU, ANGHEL DEMETRIESCU, GRAMA, LAERŢIU.

Lui N. Petraşcu i se datoreşte un roman uitat, Marin Gelea, care e cu totul în spiritul Duiliu Zamfirescu. Eroul, poet şi arhitect (nu altul decât Mincu), e rău impresionat de francizarea şi superficialitatea saloanelor aristocratice, a căror utilitate, în alte condiţii, o recunoaşte. Romanul e naiv. N. Petraşcu a scris şi critică, utilă numai în măsura în care documentează. El mai era şi un admirator al lui Eminescu şi un junimist, cum nu era Duiliu Zamfirescu. Alţii vor ataca valorile junimiste pe faţă.

Anghel Demetriescu (1847-1903) adulă pe Titu Maiorescu într-o compoziţie savantă cu mare aparat critic (imitaţie după Lessing) şi mari figuri clasice („Ca Hector ce respingea pe Achei până la corăbiile lor” etc.). Asta îl îndreptăţi să atace pe Eminescu, găsindu-l „boem de o speţă puţin amabilă, camarad incomod”, om cu inspiraţie „bolnăvicioasă”, de melancolie „moştenită”, de cultură „superficială” şi alte asemenea inepţii filistine. Mai onest într-un fel, fără atâta insidioasă tehnică de savant, un Grama, teolog de la Blaj, găsi că Eminescu n-a fost „nice geniu, nice poet” şi că jugul lui e ruşinos, căci ne e subjugat „sânge din sângele nostru”. Printre „criticii” vremii se preţuia în mod deosebit cronicarul dramatic Al. Lăzărescu-Laerţiu (1830-1876).

I93