DUILIU ZAMFIRESCU.

Cu poezii byroniene debută şi Duiliu Zamfirescu (1858-1922). Apoi se îndreptă spre un „clasicism” care e în fond acela al lui V Alecsandri din Rodica: o sensualitate vaporoasă şi dulceagă, un horaţianism prin pana lui Naum şi a lui Ollănescu. În Italia poetul răsfoi mult pe Carducci şi ale sale Imnuri păgâne imită în titlu celebrele Odi barbare. Boul lui, cu toate protestele, e rudă cu solemnul bove carduccian, însă melancolic, în stil volneyan. Clasicismul lui Zamfirescu e acela rece al lui De Bosis, fără măcar sângele de rodie al lui D’Annunzio, împreună cu care încearcă acorduri amintind elegiile romane ale lui Goethe. Puţinele poezii ce rămân, foarte graţioase, sunt dintre acelea în care uşoara preocupare de moarte ia corp, fără mitologie, în fumul alb al prafului de Bărăgan, pastelurile de câmp în tradiţia Eliade şi Alecsandri: Când dimineaţa se iveşte Din al văzduhurilor fund, Tot câmpul parcă-ntinereşte, Iar deşteptată de pe prund, Cireada satului porneşte…

În urma ei un roi de grauri Ca nişte valuri cenuşii S-amestecă prin bălării, S-aşează-n coarne pe la tauri, Fac fel de fel de nebunii.

Până ce-n zarea depărtată Spre locul trist se pun pe drum şi cum se duc. Acum ş-acum Se mai zăresc încă o dată Ca rămăşiţa unui fum.

Ca teoretician al romanului, Duiliu Zamfirescu ia poziţie antinaturalistă. El înţelege să fie un realist, să respecte autenticul semnificativ, în fapte şi în limbă. Combătând flaubertianismul, el se face apărător al procesului-verbal, cu atâtea decenii înaintea lui Andre Gide, înţelegând a cita textual, spre indignarea lui Maiorescu, care e pentru refacerea „artistică”, un ordin de zi al generalului Cernat, ca fiind mai plin de dramatism prin naiva lui amănunţime. În practică scriitorul nu merge aşa de departe cu reforma şi ciclul Romanul Comăneştenilor e curat zolist. Obiectul observat nu e individul ci familia şi prin ea naţiunea. Ca şi în seria Les Rougon-Macquart, indivizii sunt aparenţele unor agenţi din afara spiritului, morbiditatea atavică, alcoolul, mizeria, în cazul nostru mai ales surparea unei clase prin adulterarea sângelui. Pozitivismul în roman duce în mod fatal la idealism. Când cunoşti cauzele răului, poţi să-l eviţi şi a arăta omenirii buna cauză finală este a o determina spre bine în marginile ştiinţei. În Viaţa la ţară ne este înfăţişată clasa boierească prin câteva familii „care s-au strecurat prin negura fanariotă”; în Tănase Scatiu constatăm strecurarea în mijlocul ei a arendaşului mojic, brutal, rău; în În război boierimea e slăbită din cauza împerecherii cu elemente impure, frivolă, dezaxată, deşi încă în posesia virtuţilor strămoşeşti. Îndreptări e un roman finalist. Urmaşul Comăneştenilor, al boierimii din ţara liberă, se căsătoreşte cu fata unui preot ardelean, chip de a spune că românimea degenerată de dincoace nu se va regenera decât împrospătându-se cu sânge curat transilvan. Ca scriitor propriu-zis, Duiliu Zamfirescu e onorabil, deşi împins să pună în postură dezagreabilă personagiile care-l sunt antipatice. Astfel în Viaţa la ţară Comăneştenii sunt prea boieri, prea deţinători ai tuturor însuşirilor umane, faţă de o clasă nouă simbolizată în beţiva coană Profiră. Ţăranii, care sunt îmbrăţişaţi cu ochi bun, vorbesc însă totdeauna autentic. Latura cea mai originală a romanelor este intenţia de a nota intimitatea dintre sufletele fine, clipele de extaz erotic. Apare pentru întâia oară pagina analitică, oricât de exterioară, obiectul scriitorului nefiind omul, ci o stare în sine, studiată monografic. Scriitorul surprinde indiferenţa conversaţiei între îndrăgostiţi, atmosfera de frivolitate distinsă şi delicată, contradicţiile sufleteşti ale femeii, tristeţile nemotivate, euforia premergătoare mărturisirilor. Se memorează mai bine Tănase Scatiu, deşi, ca toate romanele lui Duiliu Zamfirescu, n-are volumul trebuitor. Scatiu e un Dinu Păturică, inferior sufleteşte, parvenit obscur ajuns moşier, deputat, în fine soţul unei fete de boier. Scatiu e caricat de autor, înnegrit cu ură, totuşi nu fără viaţă. E o imagine fugitivă şi autentică, în baza căreia cititorul poate construi mental un erou. Romanul conţine pagini subtile ori viguroase: scenele demonstrând imbecilitatea senilă a lui Dinu Murguleţ, deznodământul cu uciderea de către ţărani a lui Scatiu. În război interesează mai ales la început cu strângerea tuturor eroilor, cu dibuirea sentimentelor, cu sentimentalismul frivol, monden, care vine puţin şi de la Tolstoi, întrucât avem de-a face cu o societate de oameni bogaţi, cu profesii mai mult decorative, plictisiţi, cultivaţi, manieraţi, înşelându-se cordial şi intrând în dramă cu ţinută distinsă. În îndreptări, latura cea mai nimerită este studierea acelui fel de sfială care la ardeleanca Mia se socoteşte a veni dintr-o educaţie sănătoasă şi necomplicată. Fără a fi un mare romancier, Duiliu Zamfirescu merită elogii pentru fineţa unor analize, pentru crearea atmosferei mondene, în fine, pentru sobrietatea stilistică şi intuiţiile lui în legătură cu tehnica romanului.