Capitolul XV „Literatorul” Alexandru Macedonski

Pe cât de mulţi fură prozeliţii „Junimii”, pe atât de înverşunaţi se arătară adversarii ei. Maiorescu (din motive mai mult personale decât teoretice) e combătut cu stilul lui însuşi, dat „în lături”. La Revista contimporană (1 martie 1873) se strânseră un număr de inamici, încercând a sugera prin titlu că îi privea literatura sub raportul conţinutului, că înţelegeau anume să se aplice la viaţa „contimporană”. Maiorescu îi ironiză crunt. Revista cu atitudini antijunimiste pline de urmări fu Literatorul (20 ianuarie 1880) lui Al. Macedonski. O vreme se susţinu acolo împotriva artei pentru artă „poezia socială”, înjghebându-se o şcoală a tristeţii proletare. În curând însă Macedonski, împins de temperament spre arta-lux, începu să profeseze arta pură, scoasă complet din zona inteligibilului:”Logica Poeziei este nelogica faţă cu proza şi tot ce nu e logic fiind absurd, logica Poeziei este prin urmare însăşi absurdul”.

Din primele poezii ale lui Al. Macedonski (1854 1920), pline de acrobaţii de metri şi de strofe prozaice, se mai pot culege puţine elemente valabile, poate numai Ocnele, cu viziunea fabuloasă a unei grote haotice, văzute cu acea imensitate zveltă şi ornamentată de stil rococo cu care Johannot ilustra poveştile orientale: De te uiţi în jos pe gură, ca l-a Iadurilor poartă, La privire ţi s-arată un abis nemărginit!

Sute de lumânărele licăresc înnegurate şi din fundul ce-ngrozeşte, străbătând, pare că-ţi zic C-aici una lângă alta zac fiinţe vinovate, Cu victime înfierate de destinul inamic!

Insă dacă chiar lumina până sus abia pătrunde, Zgomotul abia s-aude ca un vuiet subteran şi multiplele ciocane căror stânca le răspunde Cad p-al sării stei de piatră şi recad c-un murmur van!

În Excelsior şi Flori sacre, romantismul de tip Byron-Musset se amestecă cu un parnasianism foarte pictoric, dar şi cu ecouri de simbolism. Cântecul ploaiei aminteşte şcoala flamandă: Plouă, plouă. Durerea cea veche. Cea nouă. Plouă cât poate să plouă, Afară e trist ca şi-n casă. Cu ploaia ce cade, m-apasăplouă. Plouă.

De acum, efect al condiţiilor de viaţă, Macedonski apare invadat de psihoza de persecuţie. Poetul e sub trăsnet, lovit, sfâşiat. Aci el jură răzbunarea cea mai cruntă veacului, aci, resemnat la ideea destinului fatal al oricărui poet, se înseninează şi se abstrage. Nu mai este un „poet” răstignit, este Poetul, Geniul neînţeles de contemporani. Fără profunditate, Macedonski ar fi un cabotin ridicul, plin însă de o vibraţie de sine adâncă el îşi compune o mască tragică de o extraordinară expresie. Sacerdotal, declamatoriu, cu o părere despre valoarea sa nebună, simţindu-se din esenţa aurului, diamantelor, eterului, divinităţii, poetul se extaziază de gloria eternă. Macedonski este acum prerafaelit şi dantesc, adorând nu o Madonna, ci propriul Geniu văzut în Empireu. El se declară împărat şi joacă rolul imperial cu o ţinută poate actoricească, dar, sub durata scenei, magistrală. Când mulţimea neghioabă îl insultă, Poetul ridică preoţeşte ochii la cer: Sub pulberi de aur, O cer, natură, Sub stele, flori scânteietoare, O! Dumnezeu, mister albastru, Ce griji pot fi predomnitoare, M-ai ridicat peste dezastru şi ce destin, balaur? Peste blestem şi ură.

Aducându-şi aminte că e prinţ (se credea descendent de prinţi lituani), poetul ascultă din stepă chemările nelămurite ale pretinsei lui stirpe, se simte ţar şi se afundă în imensitatea stearpă: În acea sălbăticie de pustiuri onduloase, În picioare calc trecutul, corp şi suflet mă cufund, Uit o viaţă amărâtă de ultragii sângeroase, O renaştere întreagă într-un vis tot mai profund.

Zdrobit de inimiciţie, el se simte David, regele, în psalmi de o simplitate complexă, comparabili doar marilor poezii eminesciene: Eram puternic împărat: Era o lege a mea voinţă; Prin sufletească poezie, Râdeam de orice duşmănie.

Prin tinereţe, prin mândrie, Prin sufletească poezie, Prin chip de înger întrupat. Domneam de soartă nencercat. Mi se-mplinea orice dorinţă, Eram puternic împărat.

Cu tot începutul aparent trivial, Noaptea de noiemvrie se alimentează din aceeaşi aspiraţie spre lumină. Zborul duhului deasupra României reeditează în alt stil o temă eminesciană: Era un zbor fantastic, un zbor fără de nume, Ca zborul lui Mazeppa pe calul său legat şi treieram pe vânturi şi colindam prin lume, Purtat pe unde corpul odată mi-a călcat.

Câmpiile întinse păreau nişte năluce Şi Dunărea un şarpe dormind peste câmpii, Tot omul o furnică ce naşte şi se duce, Iar munţii cei gigantici abia nişte copii; O pată cenuşie în josul meu s-arată, E marea care vecinic de pânze e-ncărcată.

La ivirea primăverii, de o puternică euforie, poetul se simte renăscut: Veniţi: privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit!

Noaptea de decemvrie, cu veşnicele refrenuri liturgice, e capodopera lui Macedonski, poemul delirant al mirajului: Şi el e emirul şi toate le are. E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu, Dar zilnic se simte furat de-o visare. Spre Meka se duce cu gândul mereu şi-n faţa dorinţei ce este dispare Iar el e emirul şi toate le are.

Spre bătrâneţe poetul vede lumea descărnată, redusă la esenţe şi sunete. Elogiază harpele, nestematele, candizii nenufari şi în general florile. Sufletul lui cântă ca duhurile din Paradis: Clar azur şi soare de-aur este inima mea toată şi pe când rămâne corpul sub destinul cunoscut Peste sufletu-n urcare este greu ca să mai poată Să apese-amărăciunea din prezent sau din trecut Clar azur şi soare de-aur este inima mea toată.

Apropierea morţii îi dă extaze, cu sentimentul confuziei între viaţă şi nefiinţă: Sub a soarelui lumină Şoapte umblă prin grădină, Fluturi zboară sub cais, Bătrâneţea e un vis.

Ca Horaţiu, Macedonski îşi face testamentul, atribuind poeziilor lui trăinicia nestematelor: Sfidând a duşmăniei pornire omenească şi stând într-o lumină mereu mai strălucită, Să piară n-au vreodată şi nici să-mbătrânească.

Poetul începea să aibă mirajul Extremului-orient. Rondelurile Senei şi Rondelurile de porţelan, conţinând momente tipice ale Occidentului şi Orientului, alcătuiesc infernul şi paradisul lui Macedonski, atât de obsedat de Divina Comedie. Parisul luat ca exponent al Occidentului e „iad, urlând de răutate”, e infernul dantesc, cu un Styx, Sena, pe care trec cadavre de înecaţi, cu o populaţie de apaşi şi femei pierdute, cu o veselie factice îndărătul căreia „e groaznic orice trai”, ameninţat de zgomotul tunului, cu instituţii şubrede, cu genii relegate în mansardă, nerăbdătoare de a se ridica în Empireu. În faţa acestei bolgii se deschide perspectiva extatică a unei geografii „de porţelan”, fragile, dincolo de necazuri şi păcat. Japonezii sunt între popoare „copii de griji neştiutori”, podurile peste ape sunt de onix şi fluviile poartă bărci paşnice şi frunze căzute „foaie după foaie”, izvoarele spumegă pe lângă casă în cascade „de consoane şi vocale”, arhitectura e aceea a pagodei în jurul căreia se strâng fluturii, vorbirea e ciripit lunatic, femeia cu înfăţişare de figurină îşi oferă graţiile senină şi fără oprobriu, înveşmântată feeric în chimono şi trasă în uşoară jinrikişă, cetăţeanul fumează fugind de realitate, opiu, pe rogojină de pai de orez, sub guvernământul static al unei împărătese-crizantemă veşnic tinere. Aci omul de merit îşi are satisfacţiile sale şi Tsing-Ly-Tsy şade în casă de porţelan cu prispă de aur, purtând la piept un colan cu un balaur de smalţ.

Proza lui Macedonski este exclusiv poetică, interesantă ori de câte ori produce naturi moarte, tablouri de atelier în maniera Th. Aman, cu multă expoziţie de mobilier şi colorit viu. Casa cu no. 10 este un muzeu tăcut în care lucrurile vorbesc singure, evocând pe om. Decesul unui serdar este luat ca motiv de folosire a unei palete bogate în care domină nuanţa de os a cadavrului. În limba franceză, Le calvaire de feu sperie prin stilul flamboaiant. Inspiraţia e byroniană, cu sălbăticii scitice, orgia de senzaţii e dannunziană. Cât s-a tradus în româneşte e mult mai crud şi mai original şi asprimea limbii cu care se cântă „răcnetul catastrofal” se potriveşte violenţei barbare a delirului.