Ioan Slavici

Ioan Slavici (1848-1925) omul era un sucit, ca să nu zicem altfel, dar opera este remarcabilă. Cu percepţia justă numai când se aplică la viaţa ţărănească, el nu idealizează şi nu tratează cazuri de izolare. Oamenii săi sunt dârzi, lacomi, întreprinzători, intriganţi, cu părţi bune şi părţi rele, ca orice lume comună. Limba, de obicei împiedicată în pagina de idei, e un instrument de observaţie excelent în mediul ţărănesc. Cu toate că scriitorul deschide nuvelele printr-un fel de acord stilistic, e severă, fără excese artistice. Popa Tanda e un fel de Robinson Crusoe, cu o intenţie de economie politică absorbită în ficţiune. Părintele Trandafir, picat într-un sat de leneşi, după ce încearcă zadarnic să-l îndrepte prin predici, îşi vede de treburile lui şi izbuteşte prin bunul exemplu mai mult decât prin ocară. Întrupare a spiritului de colonizare, Popa Tanda e o figură de neuitat. În Budulea taichii se tratează misterul psihologic al unor fiinţe cu înfăţişare neînsemnată în copilărie şi un caz de ambiţie în clasa de jos. Pe Huţu, care ţinea cimpoaiele tatălui său, învăţătorul îl îndeamnă să meargă la scoală şi copilul prinde aşa gust, încât fiecare treaptă îi dă ambiţia să meargă şi mai sus şi ar fi ajuns mitropolit, de n-ar fi intervenit autorul cu o consideraţie de ordin etic. Mai puţin compusă şi de aceea trecută cu vederea, Moara cu noroc e o nuvelă solidă, cu subiect de roman. Marile crescătorii de porci în pusta arădană şi moravurile sălbatice ale porcarilor au ceva din grandoarea istoriilor americane cu imense prerii şi cete de bizoni. Eroii principali sunt sămădăul Lică, comisar privat de porci, un hoţ şi un ucigaş, acoperit de cei interesaţi şi cârciumarul Ghiţă, care crede că poate juca dublu în interes propriu între autorităţile de stat şi cele hoţeşti. Alte nuvele alcătuiesc un tablou etnografic al satului, observat în clipele rituale, logodnă, praznic, clacă, cea mai bună compoziţie de acest fel fiind Gura satului, în care scena meticuloasă a peţirii, cu întârzieri calculate şi ocoliri şirete, constituie un document eminent de arhivă etnografică şi o mare pagină literară.

Mara a trecut neobservat, ba mulţi au socotit romanul neizbutit. În realitate e aproape o capodoperă. El narează tribulaţiile sentimentale ale Persidei, fata Marei, căsătorită cu un neamţ Naţl, spre supărarea părinţilor din ambele tabere. Drama este etnică. Oamenii sunt tăcuţi, greu de urnit, încăpăţânaţi în prejudecăţile şi obiceiurile lor, mai dezgheţaţi în gândirea colectivă decât în cea individuală. Arhaitatea mişcărilor mai este îngreuiată de factorul rasial, căci de o parte stau nemţii iar de alta românii, blânzi în raporturile personale, ironici într-ascuns şi neclintiţi în egoismul de naţie. Mara admite greşeala Persidei, dar se indignează la ideea căsătoriei cu Naţl: „Lasă, draga mamii, că toate au să iasă bine. Are fiecare norocul lui. Au păţit-o altele şi mai rău decât tine şi tot au ajuns femei cu casă bună.” Pe de altă parte, Hubăr, tatăl mirelui, chiar după împăcare nu poate suferi gândul că copilul ar putea rămâne al ortodocşilor. Dintre toate personagiile, zugrăvite pozitiv, Mara este cea mai vie. Ea înfăţişează tipul comun al femeii de peste munţi şi în genere al văduvei, întreprinzătoare şi aprige. E lacomă, avară, mândră de copii, de o concepţie a vieţii aproape cinică. Slavici a intuit bine şi rotaţia caracterului într-o familie, fenomen mai evident într-o societate rudimentară, unde individul se diferenţiază puţin. Cu toate că s-ar părea că stau faţă în faţă tinerii cu nouă mentalitate şi bătrâni înţepeniţi în prejudecăţi, nu e vorba de fapt decât de o scurtă criză de transmitere a deprinderilor ereditare. Viţiile părinţilor răsar reîmprospătate la copii. Naţl e posac, leneş, chinuit de cazuri de conştiinţă, brutal şi delicat ca şi tatăl său, iar Persida, aşezată în fruntea unei cârciume, devine prin instinct avară, autoritară şi plină de orgoliu familial.

Câtă vreme Slavici se mărgineşte a observa lumea lui ţărănească, rezultatul e cel puţin onorabil. Când se amestecă în viaţa orăşenească de dincoace, faţă de care manifestă o ură ieşită din neînţelegere, producţia e lamentabilă. Cel din urmă Armaş, încercare de a studia putrefacţia morală a clasei boiereşti din România, e o tristă trivialitate în stil împiedicat.

Alte încercări de roman cu subiect istoric, medieval (Din bătrâni: Luca, Manea), unionist (Din păcat în păcat), politic ardelenesc (Vasile Corbeiu) sunt neglijabile.