I. A. Bassarabescu

Romantismul provincial se exemplifică în redusa activitate nuvelistică a lui Ioan Al. Bassarabescu (*1871), prin eroi cu existenţă mediocră, impiegaţi p.t.t., şefi de staţie, văduve dând camere mobilate, oameni în fine care nu suferă fiindcă nu doresc şi nici nu bănuiesc o existenţă deosebită de a lor. Problema fericirii este rezolvată de Domiţian prin obţinerea postului de telegrafist, Cănuţă are un singur „vis de aur”: să ajungă preşedinte de tribunal; „apoi pensia şi… Nimic ca şi tata”. Idealul domnului Tudorache este să dea „un dejun”, al sublocotenentului Ionescu, o bună însurătoare, al Iulichii, un cheferist, dar nu în provincie, ci la Bucureşti. Cu o astfel de galerie de oameni, nuvelistica lui Bassarabescu este bineînţeles umoristică, dar, spre deosebire de Caragiale, fondul liric învinge, umilii eroi fiind nişte romantici cu rudimentul tuturor marilor pasiuni, exprimate în material degradat. Astfel m-me Manolescu din Pe drezină e o m-me Bovary şi o Francesca da Rimini în mediu cheferist. Nesatisfăcută cu mica staţie a obezului ei soţ Napoleon, ea fuge pe drezină cu un vechi pretendent spre marea viaţă modernă reprezentată prin gara Bucureşti.

Virtuozitatea lui I. A. Bassarabescu e în metoda „naturii moarte”. O muscă bâzâind într-un pahar, o oglindă rezemată de un pom, o scrisoare deschisă pe o masă plină cu resturi de mâncare, o bancă goală într-o curte de şcoală zugrăvesc mai bine sufletul decât prezenţa însăşi a omului. În schiţa Acasă n-avem înainte decât un tablou de interior, fără figuranţi: o odaie în dezordine, fotografii ofiţereşti, cizme amestecate cu botine femeieşti, resturi de ghiuden şi de vin pe masă şi o scrisoare naivă a unui băcan, cerând achitarea colonialelor luate de un căpitan pe datorie. Zgomotul şcoalei este evocat, prin antiteză, prin curtea părăsită în vacanţă, monotonia unui oraş de provincie, prin reclama purtată de un om prin grădina publică: „Domnilor, astăzi este îngheţată de vanilie la Bufet”.

G. GO+BUC.

Prin G. Coşbuc (1866-1918) din Hordou, lângă Năsăud, trecând peste ceea ce în copioasa lui producţie e simplă comandă literară, banalizată prin şcoală, se instaurează un romantism al idilicului rural, mai bine zis tribal, exprimat printr-un lirism obiectiv, reprezentabil, hieratică elementară a instinctelor. Poeziile sale, fără colori deosebite, încântă prin spectaculosul folcloric şi sunt un fenomen literar turburător prin bătrâneţa ghicită, ca şi vestigiile celtice, vrednic corespondent al ţărăncilor cu buciume şi căluşarilor cu zurgălăi. Monologul domină. Fata ă de întâile semne ale iubirii începe o jelanie în care implică, într-un cânt erotic universal, roata morii, plopii, lumea toată; părinţii unui flăcău mort nelumit produc un bocet sistematizat, în care intră eresuri şi explicaţii fantastice, într-un limbaj naiv, misterios. Câteodată criza erotică e încadrată într-un tablou de tehnică mai savantă, ca această seară eliadescă, apăsătoare ca o molimă, din Dragoste învrăjbită şi suava acalmie florală ce-l urmează: Se pornise vântul prin cireş şi floarea A-nceput să ningă şişăind domol, +i cădea pe pieptul şi pe braţul gol Al Siminii, stându-l albă-n poala rochii. Două-trei flori poate au ajuns în ochii Câinelui şi-n urmă câinele a-nceput Mârâind să mişte capul.

Celebrele balade Nunta Zamfirei şi Moartea lui Fulger sunt numai superficial epice. Ele corespund, cu o tehnică nouă, poemelor Călin şi Strigoii ale lui Eminescu, fiind adică reprezentări ale nunţii şi înmormântării, a două ceremonii capitale în societatea umană. Coşbuc are „filozofia” lui, care este renunţarea la orice filozofie dialectică, supunerea împreună cu poporul la datinele ce simbolizează impenetrabilitatea misterului. Este o gândire sănătoasă pe care poetul are tactul de a n-o desfăşura discursiv şi de a o înscena în ritualul celor două evenimente, adoptând şi-ntr-o baladă şi-ntr-alta atmosfera fabuloasă, ca şi la Eminescu, ca spre a sugera universalitatea fenomenelor. Ţinuta grupurilor totuşi, vorbirea lor, e ţărănească. În legănarea mulţimilor, în trecerea mecanică de la o atitudine la alta, de la deznădejdea cu bocete la plânsul înfundat şi comuna resemnare, în toată această demonstraţie de ceasornic arhaic care merge inexorabil, exterior şi interior, stă vraja acestor poeme, al căror ultim sens liric este: inutilitatea reacţiunilor personale în faţa rotaţiei lumii. Strofele ingenioase, frazele apăsate şi sentenţioase slujesc admirabil scopului:

+i-n vremea cât s-au cununat S-a-ntins poporul adunat Să joace-n drum după tilinci: Feciori, la zece fete, cinci, Cu sdrăngăneii la opinci Ca-n port de sat.

Trei paşi la stânga linişor +i alţi trei paşi la dreapta lor; Se prind de mâini şi se desprind, S-adună cerc şi iar se-ntind +i bat pământul tropotind În tact uşor.

Iar când a fost la-nmormântat Toţi morţii parcă s-au sculat Să-şi plângă pe ortacul lor, Aşa era de mult popor Venit să plângă pe-un fecior De împărat!

Şi popi şirag, cădelniţând, Ceteau ectenii de comând Şi clopote şi plâns şi vai Şi-oştenii-n şir şi pas de cai Şi sfetnici şi feciori de crai Şi nat de rând.

Şi clopotele-n limba lor Plângeau cu glas tânguitor; Şi-adânc din bubuitul frânt Al bulgărilor de pământ Vorbea un glas, un cântec sfânt Şi-nălţător: „Nu cerceta aceste legi, Că eşti nebun, când le-nţelegi! Din codru rupi o rămurea, Ce-l pasă codrului de ea: Ce-l pasă unei lumi întregi De moartea mea!” Coşbuc este nu numai un desăvârşit tehnician, dar nu rareori şi un poet mare, profund original, un vizionar, cu accent ardelean evident, al mişcărilor sufleteşti sempiterne.