Ioan Al. Brătescu-Voineşti

Aparţinând unui popor rural şi vechi, individul român se simte stingher în târgul cel mai mizerabil, unde îşi pierde legăturile de familie. Aşa se explică faptul paradoxal că oraşul apare la noi ca locul solitudinii şi al melancoliei. Cu Ioan Al. Brătescu-Voineşti intră în literatura română o întreagă clasă de eroi suferind de răul noului veac, meditativi şi mizantropi, purtându-şi reveriile poetice prin oraşele de provincie.

Lipsa de invenţie şi sterilitatea sunt izbitoare la prozator, care e mai mult un amator, scoţându-şi subiectele schiţelor şi nuvelelor din experienţa directă: viaţa provincială printre magistraţi, avocaţi şi grefieri, reuniuni unde se joacă cărţi, vânătoare şi pescuit. Percepţia artistică a naturii lipseşte şi ea. Romantismul eroilor creşte pe o conformaţie mintală debilă. Ei sunt nişte fiinţe infirme, mai totdeauna alienate, incapabile de a susţine vreo luptă şi deci de a merita denumirea de învinşi. Niculăiţă Minciună, eroul cel mai izbutit, e un copil cu vocaţia precoce a investigaţiei decompensată de lipsuri sufleteşti fundamentale. Zeflemeaua cu care ţăranii întâmpină observaţiile entomologice ale băiatului, ce n-ar trebui să mire pe nişte oameni ai câmpului, produce o deprimare exagerată. Un om întreg observă nu numai gângăniile, ci şi oamenii şi nu poate să nu ajungă la încheierea că un individ superior nu are comunicaţie cu inferiorii. Când a ajuns la această concluzie, omul profund îşi stăpâneşte reacţiunile, fie conformându-se în aparenţă mediului, spre a-l modifica pe încetul, fie abstrăgându-se şi creând în tăcere valorile de care e în stare. În cazul cel mai deprimant el devine un filozof al altitudinii morale, un Luceafăr nepăsător şi rece. Sinuciderea lui Niculăiţă arată o conformaţie insuficientă. Insă scrierea e valoroasă prin adunarea laolaltă, monografică, a tuturor aspectelor durerii umane, căzute asupra unui biet infirm. Andrei Rizescu din În lumea dreptăţii e un caz patologic. Magistratura, avocatura sunt profesiuni care cer un suflet tare, capabil de tranzacţiune, fiindcă de altfel nici un ideal moral nu se înfăptuieşte în viaţă numaidecât şi fară compromis. Rizescu nu trebuia să şi le aleagă. Absolutismul lui etic este demenţial. Autorul, care strecoară în eroi moralităţile sale, ar voi să sugereze că marile aspiraţii de bine şi frumos nu dau răgaz eroului să-şi îndeplinească pentru scopuri curat practice profesiunea juridică. Insă Rizescu nu-l un artist, nici un om mare, ci un mediocru, anxios inadaptabil sub orice raport, care şi înnebuneşte printr-un fatalism biologic. Pană Trăsnea Sfântul mută mormântul soţiei în curtea casei, cultivă flori cu iniţiala E, ridică ulucile grădinii şi lasă copacii să crească în sălbăticire. El simbolizează cu alte cuvinte jalea romantică a caducităţii de care sunt atinşi endemic mulţi indivizi. Tot farmecul situaţiei stă în absurditatea tristeţii, adică în poezie. Radu Finuleţ e de-a dreptul un smintit care aprinde lumânări pe pridvorul casei şi cântă bisericeşte în amintirea moartei soţii. Costache Udrescu are fixaţiunea documentelor.

Ioan Al. Brătescu-Voineşti realizează în cel mai înalt grad condiţia nuvelei. Eroul de roman e un adaptabil superior cu acte explicabile, dar neprevestibile, personagiul de nuvelă e un redus. Nuvela e micul roman al automaţilor şi scurtimea ei este cerută de stereotipia eroilor. Individul, printr-o economie a naturii, evidentă la animale, la senili, s-a adaptat la viaţă o dată pentru totdeauna prin nişte gesturi mecanice. O dată provocată mişcarea tipică, nuvela s-a sfârşit, fiindcă ghicim că în toate împrejurările identice personagiul va reacţiona la fel. Eroul de nuvelă pus în condiţii excepţionale nu poate da naştere unei drame, fiindcă el e zdrobit fără luptă. Cocoana Leonora este o astfel de automată prin inferioritatea ei în scara valorilor umane şi prin senilizare. În ordinea voinţei i-au rămas numai mecanismul odăilor mobilate, îngrijirea lighionilor şi fabricarea de doctorii empirice; în ordinea afectivă, sentimentul nobleţei „ghenealoghiei” ei. Baba din Magheranul şi-a condensat toată voinţa în cultivarea unui măghiran. Într-o zi un manifestant trece în goană şi-l sparge ghiveciul. Baba e zdrobită şi plânge, schiţa se opreşte aci, căci materia s-a terminat. Ne putem închipui că baba va muri de inimă rea, că-şi va lua alt măghiran sau că va povesti tuturor sfârşitul florii ei. Pusă în condiţii mai tragice, este limpede că baba nu va putea ieşi din relativa ei stupiditate. Conu Alecu e un „boier get-beget”, însă „de prinţipuri liberale”, Conu Costache s-a mecanizat în superstiţii de jucător de cărţi, perceptorul, fost mare negustor, în pasiunea florilor şi milă apatică de nevastă. Isaiia s-a redus sufleteşte până la a face dintr-o blană un ideal unic. Cel mai caracteristic automat este Pitache Cojescu din Călătorului îi şade bine cu drumul, care automatizează toate elementele sufleteşti, deoarece hotărârea de a se face om de treabă şi a se lăsa de beţie a ajuns la el un simplu clişeu verbal.

În aceste schiţe din viaţa sufletească circulară a oamenilor cu conţinut sufletesc sărac (la care se alătură animalele mai inteligente, precum câinele) stă tot meritul lui Brătescu-Voineşti. Arta e împrumutată de la Caragiale, cu toată acea observare exclusivă a conduitelor verbale, fără capacitatea poeziei directe, fără viziune a naturii şi fără limbaj rafinat. Economia schiţelor e perfectă, ceea ce explică cum prin mijloace aşa de simple se pot căpăta efecte emoţionale atât de durabile. Fără a fi poet ca Sadoveanu, Brătescu-Voineşti ocupă în literatura română un loc remarcabil prin originalitatea indiscutabilă a duioşiei lui.