Adrian Maniu
Poezia lui Adrian Maniu e triumful stilisticii şi al manierei. Ca un nou Crivelli, poetul se întemeiază mai cu seamă pe contururi şi invenţii de atitudini ceremoniale şi, deşi nu în teme, el este primul poet bizantinist, precedând cu un deceniu pe Lucian Blaga. Preferinţa este de la început pentru poemul-panou ori gravură. Cutare poezie nu-i decât comentarul unei icoane primitive în tonuri tari, galben, albastru, roşu, negru, alta e un panou procesional (fecioare, cavaleri, copoi, ciute, fazani). Într-o baladă vedem un cal roşu şi un oştean cu suliţă de lemn. În alt loc un împărat cu ochi verzi şi roşii trece pe uliţi pline de rufe albe. Ca şi Th. Gautier, Adrian Maniu e un artist plastic refulat care se consolează în poezie. Ca pictor în cuvinte el e însetat de aurărie, de colori focoase şi de hieratism linear (stil de icoană). În Salomea, poem cu teribilităţi, ne întâmpină miniul:
Să vie Salomea
Ca un şarpe, târându-se spre strachina cu lapte,
Cu ochi de aur în aurii inele,
Cu pleoape de cerneală,
Cu tâmplele înrămurite de vine verzi ca fierea,
Cu unghiile vopsite-n fapte.
Nocturnele sunt pentru ochi mai curând decât pentru urechi: Luna e o pată de sânge, stelele picături de apă aburite pe geamul cerului. Stelele sunt note de muzică.
Luna e o hârcă de mort pe o pernă de catifea aurie.
Luna e un solz de peşte.
Şi nu vezi, se apropie!
Cine se apropie? A-oo. A-uu. A-aa!
Figurile de ceară conţin metafore în serie într-un fericit joc de artifiţii:
Amurg
Dama cameliilor a scuipat sânge,
Vulturii pe stânci
Presse-papieuri pentru poeţi.
Boul Unu căruia i-a pus coarne soarta.
Poezia lui Adrian Maniu exală un puternic miros de vopsele. Afară de asta poetul ia un aer extrem de naivitate, amestecând proza cu poezia, simulând ca într-un dicteu automat stângăcia infantilă, fără a renunţa la policromie. Lângă circul alb, un ţigan negru bea la o masă cu şervet vărgat, proiectat pe cer violet. Tristeţa autumnală se rezolvă în tonuri de iarbă uscată şi pete de roşu pe vitele albe. Sanatoriul nu e ales decât pentru efectele de alb şi pentru infantilismul bolnavilor:
Iarna cu zăpezi de argint are să vie.
Eu mă simt atât de obosit, atât de obosit.
În spitalul ăsta, cearceafurile par de hârtie.
Ei mi-au luat hainele, pentru că nu mai am de trăit.
Ieri îţi făcusem încă poezii,
Cu versuri dulci, triste cum îţi plac ţie
şi cum ai multe, dacă le mai ţii.
Vai, ce amară doctorie.
Ingenuitatea se preface pe încetul în sens al miraculosului şi în hieratism creştin. În târg servitoarele, ca şi săvârşind o taină, se spală pe picioare. Măgarul cu cruce pe spate, pătruns de calitatea sa de simbolizator al inocenţei, paşte cu umilitate. Apare şi câte-un detaliu ortodox. O călugăriţă trece în barcă pe o baltă foarte stilizată cu miraculoşi crapi vizibili:
Prin dimineaţa brumată de-argint,
Luntrea, vâslită de-o călugăriţă,
Chemată lunecă, la clopot, pierdut peste zări.
Trec crapii negri prin adâncul verde,
Raţele ţipă undeva în ceruri nevăzute.
Adrian Maniu a refăcut, cu o tehnică mai pronunţat picturală şi cu luciri de icoană, tabloul vesperal din Zburătorul lui Eliade:
Sătulă e cireada toată.
A-ngenuncheat lângă fântână,
Boi mari, în freamătul de iarbă, clipesc din ochii fumurii,
Izbind cu cozile în muşte.
Tălăncile domol se-ngână,
Cât graurii, scântei de soare, s-au fugărit pe bălării.
Fântâna cumpăna destinde ca o lăcustă. Ziua moare…
Un taur se ridică negru, în seara galbenă mugind
şi-şi roade coarnele de crucea ce tremură scârţâitoare,
Cu un Hristos, ce-n zugrăveală stă slab, uscat şi suferind.
