Demostene Botez
Fundamentul poeziei lui Demostene Botez este „sentimentalismul”, proclamat cu onestitate chiar de poet în subtitluri justificative, ca spre a preîntâmpina discreditul cu care critica primeşte o astfel de atitudine. Sentimentalismul nu e ingenuu şi controlat de inteligenţă devine o slăbiciune persiflată. O aplicaţiune a acestui soi de sentimentalism consimţit, de care poetul se lasă cu ruşine invadat, este în acea poezie a plictisului duminical şi provincial, care e o ramură a simbolismului. Cheiurile, orăşelele defuncte ale lui Rodenbach îşi găsesc un corespondent în oraşele glodoase şi despopulate ale Moldovei. Iaşul devine o cetate moartă, un Bruges în drumul Crâmului. De altfel aci e un romantism degenerat. Tot ce e grandilocvent romantic şi sfâşietor în ordinea sentimentului e surprins cu o înduioşată ironie în mediu burghez, provincial. Se subliniază deci grotescul sublimităţilor degradate, solemnitatea în caricatură, demodarea, banalitatea, fără a se apăsa umoristic, numai cu o uşoară comprimare intelectuală a unei emoţii prea vibratile prin natura ei. La acest contrast se adaugă elemente lirice prin ele înseşi, ca decrepitudunea autumnală, pustietatea, monotonia, caterinicile cântând pe străzi pustii, dumineca, zi de gală a micii burghezii şi a servitorilor şi de urât pentru intelectual. Acum „sluga” e lovită de răul veacului şi în loc de a medita lamartinian pe marginea lacului, contemplă uliţa: O după-amiază de duminică şi soare, Cu lucrători ce iesă la plimbare, Cu-o slugă tristă care stă în poartă Privind pe uliţa pustie, moartă.
Călugăriţele beghine din poezia flamandă, care prin mergerea lor în şiruri sugerează monotonia şi recluziunea, lipsind în Iaşi, sunt înlocuite cu copii de şcoală, sau chiar cu studenţi:
Copii de şcoală ce se ţin de mână
Poartă şi-n această duminică prin soare
Neurastenia lor de-o săptămână
Ca nişte bolnavi ieşiţi pe trotuare.
Pe o stradă goală urcă-ncet,
Strânşi într-o ritmare indolentă,
Mână-n mână-o fată şi-un băiet,
Poate, un student şi o studentă.
În vreme ce Liceul Internat şi Seminarul iau locul beghinajului:
Fiindcă e duminică, seminarişti
Tot stau în frig uitându-se pe la vitrine,
La ceasornice de nichel, la rubine.
Şi la Internat se-ntorc copii tăcuţi şi trişti.
Se mai cântă de asemeni iarmaroacele, birturile, cafenelele (substituindu-se, în evocarea tragicului cotidian, cheiurilor, suburbiilor belgice), albumele, băncile de şcoală, ceasornicele, pianinele, natura moartă în genere.
