Al. A. Philippide
Socotit multă vreme modernist al metaforei, Al. A. Philippide lua totuşi poziţie împotriva modernismului. Imaginea în poezia lui nu e un element de bază ci un simplu şi firesc accesoriu. Sufletul îi e în marea contemplaţie, în ceea ce criticii numesc „speculaţie”: Când suflă-n mine vântul cel curat Venit din Alpii cugetării pure, Sunt în adâncul meu ca o pădure Din care păsările guralive au zburat.
Poetul fuge după năluca Gloriei, văzută romantic, ca o putere demonică:
O simt mereu în mine cum se zbate
Şi gheara ei sub fruntea mea străbate
Şi-mi răzvrăteşte gândurile toate…
Mă scurmă gheara-l otrăvită şi adâncă;
Şi sufletul, bucată cu bucată mi-l mănâncă;
Şi-n mine-ntemniţată ca-ntr-o cuşcă
Zbiară şi muşcă…
Apoi aspiră la voluptăţi mai sublime, la topirea în flacăra solară. Spiritul îi e zbuciumat de duhuri negre, de „visul rău” şi atunci scăparea este într-un Crin grandios, sau, bolnav, îşi caută vindecarea în extirpaţiune: Mi-e bolnav cugetul şi-aş vrea să-l rup Cum rupi unui păianjen un picior!
Aci întunecat, spiritul merge în noapte ca pe corăbii cu felinare verzi, aci purificat, alunecă pe o luntre serafică cu un crin la cârmă. Viaţa poetului este astfel o veşnică trecere din negru în alb (dispoziţiune romantică), din crunte melancolii în extaze şi jubilări. Vântul bătrân într-o clipă de umoare neagră capătă guri de câini lătrători, se înfurie ca un taur şi urmăreşte pe poet cu chemarea lui dureroasă: hau-hau. Dimpotrivă în momente euforice, clopotele duminicale îşi propagă pe cer sonoritatea cu atâta glorie încât Universul întreg pare convertit într-un vârtej de sunete mergând spte soare şi ameninţând să se prefacă într-o înspăimântătoare grindină de aramă.
În ultimele versuri, această inspiraţie care îşi găseşte un corespondent în neoromantismul german, maturitatea apare viguroasă. Strofele, tot austere, aride, au o cădere grea şi festivă. Ceea ce mai înainte putea să apară ca problemă are acum vibraţia unei situaţii ineluctabile. Unica temă rămâne mereu spaima întunecată de moartea individuală şi de stingerea universală. Gheara setei de glorie se converteşte în speranţa amară că Poezia poate fi o cale de mântuire: M-atârn de tine, Poezie, Ca un copil de poala mumii, Să trec cu tine puntea humii Spre insula de veşnicie La capătul de dincolo al lumii, Mă vei lăsa acolo singur Alături de toţi morţii lumii?
De aci dispreţul pentru poezia măruntă: Silită poezie a vremii noastre, într-adevăr prea mult a vremii noastre Şi prea puţin a vremurilor toate, Rugină nefolositoare Sufletelor viitoare, Te văd în timpuri foarte-apropiate Zăcând printre unelte demodate, Maşină cu-ntrebuinţări uitate, Mai nebăgată-n seamă în giulgiul tău de praf Decât montgolfierii sau primul hidroscaf!
Veritabila lirică e aceea cu rezonanţă de violoncele, cu perspective de atlase, măsurată cu veacurile: în piaţa public-a simţirii noastre Răcnesc trompetele tembele, Dar unde-s visurile-albastre, Rănite vechi violoncele Care cântau în sufletele noastre?
Deschideţi iară vechile atlase; Pornim spre zările miraculoase, Dar nici un vers pentru contemporani! Şi poate-aşa din nou ne vom deprinde Să socotim cu veacuri, nu cu ani.
Poetul râvneşte să fure coasa Timpului spre a se sustrage morţii:
Să-ţi fur sinistra coasă, o, Timp, mi-a fost mereu
Cea mai nepotolită din dorinţe,.
De ce? Mă simt în centrul cât şi-mprejurul meu
Asemeni unei largi circonferinţe.
Şi nu mai am nevoie de ajutorul tău!
În această lirică gravităţi de poezie clasică şi, fără să fie vorba de vreo înrâurire formală, se simt aripi de Edgar Poe, Baudelaire, Novalis şi Holderlin. Viziunea din cutare poezie, începând cu descrierea unui cartier dezolat de mahala cvasi-londoniană, e de tehnică dantescă. Poetul mânuieşte gnomismul cu măiestrie:
Voi fi atuncea unul dintre
Acele anonime duhuri
Care se-nghesuie să intre
Pe poarta marilor văzduhuri.
Am fost mai singur decât niciodată,
Un Robinson cu insula în suflet.
În lirica lui somptuoasă şi neagră, Al. A. Philippide e un mare elegiac.
